În mod paradoxal, primul autor al cărui nume a fost asociat imago-ului Vestului sălbatic în literatura nord-americană a fost unul originar din Est: Bret Harte, cu oareșce experiență în ce privește aventura minieră, publică în 1868 o colecție de povestiri ale Vestului sălbatic, The Luck of Roaring Camp, volum ce-i regalează imediat și popularitatea ca scriitor. Poveștile sale cu un oarecare iz moral, educativ, pe alocuri melodramatice îndrăznesc o abordare narativă originală și destul de curajoasă, dacă e să le privim în contextul literar căruia-i aparțin, și anume aceea de a introduce și de a miza pe personaje marginale, tot soiul de proscriși ai societății, pe care autorul îi transformă de fapt din anti-eroi în eroi, în modele comportamentale și structurale, fragilizând astfel inspirat linia preconcepută de demarcație între alb și negru, între bine și rău, acceptate ca stereotipuri ce nu se intersectează niciodată, suspendându-le pe cale de consecință în zona unui gri în care orice surpriză poate prinde viață, în care orice preconcepție se cere demolată ori barem brutalizată. Așa se face că prozele Vestului sălbatic semnate de Bret Harte adăpostesc o gamă generoasă de personae non gratae: fie că sunt cartofori, bețivi, prostituate, fie că sunt cowboy-i ce și-au pierdut statutul de lider, toți își vor dovedi curajul și umanitatea în circumstanțe extraordinare, răsturnând astfel balanța în favoarea lor și câștigând fără dubii simpatia lectorului. Împărțind umbrela tematică frățește cu Stephen Crane, poveștile lui Bret Harte reiterează și în esență denunță influența Estului civilizator asupra Vestului încrâncenat în sălbăticia sa, semnalând deopotrivă un adevăr dureros pentru americani: felul în care albii au clădit Vestul pe spatele minorităților, felul în care aceștia au făcut uz și, mai ales, abuz de indieni, chinezi și mexicani în constructul lor.

Proza pe care o propunem discuției, The Outcasts of Poker Flat, se cere citită într-un registru al tragediei, deși autorul e arhi-cunoscut și recunoscut pentru umorul său inconfundabil; povestea dispune de câteva ingrediente moderne: se folosește de un număr minimal de personaje a căror umanitate e testată în situații de criză, iar intervalul temporal e unul relativ concentrat. Lectorii descoperă o intrigă minimalistă și defel spectaculoasă la un prim și superfluu parcurs al textului: întâmplările au ca punct de pornire spațial orășelul Poker Flat din California (numele locației se dorește a fi în mod paradoxal nici mai mult, nici mai puțin decât un simbol al moralității, în ciuda imoralității sugerate de chiar titulatura sa), în apropierea lui La Porte; indicele temporal vizează un final de noiembrie al lui 1850. Un soi de comitet ce veghează pare-se la conservarea bunelor moravuri în Poker Flat va decide exilul câtorva "indezirabili", printre aceștia numărându-se John Oakhurst, un cartofor, Unchiul Billy, un bețiv notoriu, asupra căruia planează suspiciunea de furt și două femei – Ducesa, o prostituată și Mama Shipton, matroana ei. Alungați din Poker Flat, fără provizii, aceștia încearcă să ajungă într-un alt orășel, Sandy Bar (din nou o titulatură debordând de conotații într-ale imoralității), în Munții Sierra Nevada; traseul nu e tocmai lin și oboseala își spune cuvântul, devenind evidentă nevoia unui popas, mai ales în cazul Ducesei. Grupul "indezirabililor" găsește o căbănuță dărăpănată și decid să se adăpostească acolo. Lor li se vor alătura în aventură un cuplu de îndrăgostiți fugari: Piney Woods și Tom Simson (cu un pseudonim deloc întâmplător: Inocentul). Doar că situația se complică în momentul în care John Oakhurst descoperă într-o dimineață că Unchiul Billy dispăruse împreună cu puținele lor provizii și caii tuturor. La câteva zile, Mama Shipton moare, ca urmare a înfometării sale complet altruiste, salvând astfel mâncarea mai mult decât drămuită pentru juna Piney. Cartoforul îl va încuraja pe Tom Simson să pornească după ajutor, lăsându-le pe femei în căbănuță, la oareșce adăpost de furtuna teribilă de zăpadă ce se întețise, asigurându-le totodată că îl va însoți o bucată de drum pe tânăr.  Când cavaleria salvatoare și respectabilă a orășelului Poker Flat va ajunge la cabană în cele din urmă, nu vor găsi decât o priveliște dezolantă: Ducesa și Piney odihnindu-și trupurile una în brațele celeilate și corpul inert al lui John Oakhurst întins sub un copac, cu urmele unei evidente sinucideri.

Textul nu face decât să demonteze pas cu pas tiparul clasic al povestirii Vestului Sălbatic. Introducând în scenă personajul marginal, Bret Harte demolează prejudecăți, stereotipii și inserează elementul surpriză în poveste. Astfel, cartoforul John Oakhurst se dovedește a fi adevăratul erou în dinamica evenimentelor, căci el este cel care i-a înapoiat banii câștigați la poker Inocentului, deopotrivă sfătuindu-l să renunțe la acest viciu, el e cel care a căutat și identificat soluții temporare de supraviețuire pentru grupul care-l însoțea. Acel comitet virtuos ce a decis expulzarea păcătoșilor din sânul comunității lor, cel de-al treilea personaj carevasăzică – un personaj colectiv gata oricând să judece și să eticheteze rapid și total gratuit – nu face decât să-și camufleze viciul și imoralitatea îndărătul măștii corectitudinii absolute pe care o afișează ipocrit. Textul abundă în opoziții insinuate strategic între eroi și anti-eroi, între moral și imoral, între păcat și virtute. Așa se face că cititorului i se va revela pas cu pas un John Oakhurst în ipostaza sa cavalerească, un cartofor ce va insista să-i cedeze calul, Five Spot, Ducesei în schimbul catârului acesteia, un ticălos ce refuză să folosească un limbaj vulgar, un bandit ce îl protejează patern pe Inocentul Tom și câte și mai câte. John Oakhurst nu bea, e complet stăpân pe sine și pe situația pe care încearcă s-o gestioneze, căutând în permanență căi de salvare pentru grupul de a cărui soartă a fost accidental, temporar și fatalmente legat; crede în noroc și în destin. Sinuciderea sa ridică totuși întrebarea dacă pur și simplu cedează ghinionului care pare a-i pândi pe toți, fără cale de scăpare sau dacă, mai degrabă, a decis că e momentul să nu se mai lase la voia destinului și, în consecință, să-și schițeze propriul final. Ceea ce e evident însă e faptul că John Oakhurst întruchipează cel mai inspirat această ecuație inversată: cartoforul îndrăzneț și îndeajuns de carismatic câștigă simpatia și admirația cititorului datorită  actelor sale generoase săvârșite în ipostaza sa de păcătos exilat. Astfel, proscrisul devine fără doar și poate eroul, cowboy-ul sau adevăratul lider al grupului osândit la exil. Mai mult decât atât, pattern-urile convenționale ale binelui și ale răului, ale moralului și ale imoralului sunt și ele ironic demolate și demontate de comportamentul surprinzător al majorității proscrișilor grupului, de fiece dată când aceștia se confruntă cu circumstanțe ieșite din comun, cu pericole și proximitatea morții: matroana, Mama Shipton, va prefera să se înfometeze  până când organismul îi va ceda complet pentru a o salva pe ingenua Piney. Așa încât, logic vorbind și notând evidențele povestirii, trei din membrii grupului de proscriși, pedepsiți în grabă și injust de acel comitet virtuos din Poker Flat își devoalează natura umană, o natură debordând de bunătate, sacrificiu și compasiune, în vreme ce personajul colectiv e demascat în ipocrizia și imoralitatea sa obvioase. 

Naratorul, deși pozând într-unul omniscient și conservând paradigma tradițională a eposului, va uza constant de paradox și contrast, clădindu-și intriga minimalistă în jurul opziției dintre conduita morală publică și așa-zisa violare a normelor etice. Excluderea celor patru personae non gratae din să spunem orășelul aparent idilic Poker Flat echivalează, în fond, cu excluderea lor din Eden.