Da, ați citit bine titlul. Conform unui raport al Agenției de Cooperare în Securitate și Apărare (DSCA) din S.U.A. (preluat de site-ul Umbrela Strategică), România a cumpărat arme și echipamente militare în valoare de peste trei miliarde de dolari în ultimii cinci ani, iar peste 768 de milioane s-au plătit numai în 2020. Altfel spus, în anul crunt al pandemiei de Covid-19, țara noastră nu a considerat prioritare nici sănătatea cetățenilor, nici rezervele de hrană pentru populație. Sub amenințarea izolării și a penuriei sanitar-alimentare impuse de criza coronavirusului, cei din fruntea statului au identificat stringența națională: dotarea cu tehnică militară cât mai sofisticată și mai costisitoare.

Argumentele care mi se vor aduce de cei care se cred practicieni ai unei Realpolitik de extracție bismarckiană sunt transparente: România, spune mantra belicoșilor, este amenințată direct de Rusia lui Putin, care urmărește anexări teritoriale în Europa de Est. Așa să fie? Și atunci care mai este utilitatea unei alianțe ca NATO, organizație la care numeroase state din componența fostului Tratat de la Varșovia au aderat după 1990, conștiente de simpla deterrence degajată de supremația militară americană? Mai mult, există, în Europa, țări precum Islanda, care au renunțat aproape complet la o armată permanentă. Este adevărat că Islanda nu se învecinează cu Rusia, dar, în schimb, Norvegia are frontieră comună, iar armata ei permanentă numără mai puțin de 9000 de cadre (la o populație de 5,5 milioane de locuitori). Prin comparație, România are peste 73.000 de cadre (la o populație de 19,5 milioane de locuitori). Proporțional, armata română ar trebui să numere doar jumătate din efectivele curente (și aceasta în condițiile în care România împarte graniță doar cu Ucraina, nu cu Rusia propriu-zisă).

Dar nu are rost să ne jucăm cu cifrele la nesfârșit. Demn de reținut este un singur lucru: că, pentru autoritățile de la București, afacerile cu tehnică militară sunt mai importante decât viețile cetățenilor pe care sunt chemate să le îngrijească. Acest amestec de nepăsare și de cinism îmi aduce aminte de o anecdotă adevărată, petrecută în Rusia lui Hrușciov și narată de istoricul Keith Lowe. Fizicianul (și viitorul disident, laureat al Premiului Nobel pentru Pace) Andrei Saharov a propus un toast la un banchet oficial din 1955, prilejuit de un experiment nuclear izbutit. Astfel, el a ridicat paharul în speranța că U.R.S.S. nu va trebui niciodată să folosească bombe atomice într-un război. Adjunctul sovietic al Apărării i-a replicat cu următoarea pildă: "Iarna, la ceas de seară, un moș se închină zgribulit înaintea unei icoane: «Doamne, îndrumă și întărește». Auzindu-l, baba lungită la căldură îl dojenește: «Moșule, tu roagă-te să întărească doar, că la îndrumat mă descurc și singură»".