În gangul din fața casei se vedeau câteva mucuri de țigări, turtite cu talpa piciorului. Zoli apăsă soneria și așteptă două secunde lungi. D-l Porumb abia se trezise. Îi făcu semn să intre, iar Zoli își ținu un timp respirația. În casa d-lui Porumb mirosea ca într-un stomac balonat. 

− Câte ai adus?

USB-ul argintiu străluci o clipă printre degetele bătrâne.

 − În total 7, mormăi Zoli. Două sunt cu sex oral, restul, cu diverse...

Stickul dispăru pe jumătate în mufă, iar degetele groase ale d-lui Porumb se odihniră un timp lângă monitorul acoperit de jeg. 

− Ce mai face Concubinul? 

Zoli aruncă fugitiv o privire spre geamul îngust prin care se vedeau aleea din fața blocului și gardul de ciment, unde era de obicei parcat Loganul lor. Probabil, Porumb observase că lipsea.  

− Au plecat la Hunedoara. De ieri.

− Aha! E plecată și doamna!? 

Își imagină cum o vedea Porumb pe maică-sa, ca pe o doamnă cu buzele conturate cu mov-ciclamen. De câte ori ieșea pe ușa apartamentului arăta altfel, fără urmă de fața prietenoasă, aplecată peste aragazul din bucătărie. 

D-l Porumb îi înapoie stickul și-i spuse de formă: "Lasă că te faci tu mare și scapi de el!" Apoi se scotoci într-un buzunar al halatului și scoase 5 lei.

− Sunt 7 filme, d-l Porumb! Gândiți-vă cât am stat să le trag..!

Bărbatul zâmbi discret:

− Îți mai dau niște cartele de telefon. 

*

La OLI-Snack nu era nimeni. Zoli își cumpără un sandviș rotunjit, gros cât cotorul unei palete de tenis. Prin ambalajul transparent se vedeau rotocoalele de lăptucă și spinarea arcuită a unui crevete. Din cei 5 lei ai lui Porumb îi mai rămăseseră două hârtii verzi, de câte un leu. 

Cartelele erau de la Orange. Se strecură pe coridorul liceului, mestecând încet turta, în pliurile căreia stăteau ascunși încă doi-trei creveți. 

Până la prânz reuși să se descotorosească de cartele. Numără 50 de lei, de câte 5 și 10,  și-i ascunse în buzunarul interior al sacului. 

După ora de sport ieși pe poarta din dos. Lângă ghereta portarului, câteva fete stăteau nehotărâte. Zoli schimbă două cuvinte cu Cici, a cărei privire alunecă pe lângă tâmpla lui.

− Ce faci? Nu stai la engleză?

− Nu cred, răspunse fata, continuând să fixeze ușa de plexigas.

Din stradă se auzeau mașinile și uneori mici strigăte de pe terenul de sport.

 − Hai, nu vii la un film?

Cici se înveseli și-l privi brusc îmbujorată.

− Cu tine? Glumești!

Zâmbi și el, ca și cum ar fi apreciat gluma. Abia când se îndepărta pe lângă gardul metalic, îi trecu prin minte c-ar fi putut s-o-ntrebe: "de ce, mami, sunt defect?" Dar n-o făcuse, iar acum era din nou în față la OLI. 

Al doilea sandviș cu creveți nu i se mai păru la fel de bun. Pentru mâine își programase KFC-uri. Îl aștepta un weekend complet liber, fără mamă, fără Concubin și fără școală.

*

Cum intră în bloc, se lovi de d-na Goia. 

− Bine că te văd, Zoli! Am ceva bun pentru tine.

Și, după ce se scotoci în sacoșa de mușama, scoase la lumină un mic tub de spray.

− E cu cortizon! Foarte bun pentru acnee. Fâsâi o dată pe frunte, și gata!

Vasăzică și babeta asta băgase de seamă coșurile dintre sprâncene.

Zoli își aranjă instinctiv bretonul și făcu pași largi pe scări.

Noaptea se duse cu  două filme și cinci beri, iar a doua zi se trezi aproape de prânz, speriat c-ar putea să-și piardă toată sâmbăta în pat. Își trase la repezeală hainele și-o zbughi pe ușă, fără ca măcar să mai treacă prin baie.

  La Movieplex rula Nemuritorii în 3D. Zoli mozoli bucata de crispy prin sos și-și lăsă privirea peste sala imensă, plină-ochi de mâncăi și de farfurii de plastic, încărcate de șnițele franțuzești, cârnați românești, plăcinte cu brânză. Un firicel de lichid apos îi încălzi nara. 

În sala de cinema era întuneric. Numai ochișorii din trepte îi luminau drumul. Zoli se aruncă în fotoliu. Nici în dreapta nici în stânga nu era nimeni. Abia în capătul rândului se zărea o siluetă de fum. Când se terminară reclamele, mai apăru cineva, o femeie voluminoasă, care-l făcu să se ridice de pe scaun. Își așeză ochelarii pe nas și se înfioră imediat când blocurile de literele se rostogoliră spre el. 

Ieși de la film, ținând ochelarii la vedere, până când ajunse în fața băiatului care îi alinia într-o lădiță de plastic. Apoi o luă spre toalete. 

Urina lovi repezit vasul rotund. Urmărea ca de obicei jetul galben, însă ceva nu era în regulă. Apoi își observă mâinile. Erau îngroșate și solzoase, ca mâinile lui Porumb. Răsfiră degetele. Palmele lui păreau decupate dintr-un corp bătrân. Se întoarse spre chiuvete și rămase descumpănit în fața oglinzii. Pe luciul ei se reflecta fața unui moș cu bretonul tocat de molii. Căscă ochii și-i trebui ceva timp ca să-și dea seama că figura coclită din oglindă era a lui. Își pipăi sprâncenele zburlite, nasul îngroșat și obrazul din care ieșeau țepi groși. În schimb coșurile dispăruseră. Poate sprayul d-nei Goia avusese efect. 

Prin spatele lui își făcu loc un puști. Privindu-se prin contrast, Zoli se cutremură și, reflex, scoase telefonul din buzunar. Nu trecuseră o sută de ani, ci se afla în același weekend al libertății lui, numai că în hainele sale intrase un tip de  50 de ani. 

*

În primele ore se gândi că a fost iradiat. Cineva, ceva, poate chiar o mână criminală, îi luase viața. Apoi îl trăsni ideea că cinematograful era de vină. Sala aia întunecoasă putea să ascundă zeci de răufăcători. Ar fi trebuit să meargă la poliție. Însă așa, singur, fără maică-sa… cine l-ar fi crezut că e el?  Gândul la ea i-l aduse imediat în minte și pe Concubin. Acum poate că avea mai multă autoritate în fața lui. În fond, Concubinul nu mai era în momentul ăsta decât un tinerel de treizeci de ani.

 Zoli urcă în lift și până la etajul cinci se examină în oglindă. Nu arăta chiar de aruncat. Cel mai detestabil era părul sur, ponosit.

 Când răsuci cheia, auzi concomitent și scârțâitul ușii de vizavi. Se întoarse reflex și aruncă un sărumâna. Vocea d-nei Goia îl lovi odată cu gândul că acum era altcineva.

 − Pe cine căutați, dumneavoastră, întrebă ea, cu acea voce neprietenoasă, care era numai pentru străini.

 Zoli privi o clipă spre ea. Pentru prima oară observă că avea părul vopsit în șuvițe albicioase și cafenii. Ideea vopsitului nu era rea.

 − Sunt eu, d-a Goia, sunt Zoli! 

Și pentru că femeia nu zicea nimic, Zoli se simți dintr-odată singur pe lume. Lacrimile îi coborâră în nas, iar vocea, noua lui voce, pe care o descoperea acum, se auzi ca un fâșâit: 

− Am fost iradiat! 

*

Tot ceea ce a urmat a fost un coșmar. Mai întâi, d-na Goia a sunat la poliție. Apoi a anunțat-o pe mama lui. Când agentul de poliție a sunat la ușă, Zoli n-apucase să strângă urmele chefului din noaptea anterioară. Era îmbrăcat cu aceleași haine, care îi ardeau pielea. 

A doua zi apăru maică-sa, îmbujorată, nefardată, cu părul împărțit în șuvițe. O clipă scurtă îl privi cu implorare, făcându-l să se ridice de pe scaun. Ar fi vrut s-o îmbrățișeze și să plângă zguduit, pe umărul ei. Însă ea dădu drumul unui șuvoi de cuvinte cumplite: "Unde mi-e băiatul, nenorocitule, ce-ai făcut cu băiatul meu? L-ai omorât ca să-i iei bănișorii și hainele! Monstrule!" Și se repezi cu unghiile în gâtul lui. 

Își dădea seama că nu era decât un moș cu fața prostită. Ei îi șiroiau lacrimile, iar el plângea mânzește, îngrozit de durerea ei.

Nu s-a pus nicio clipă problema unor analize, nu l-a ascultat nimeni. În mod paradoxal, doar Concubinul a părut interesat de poveste. "Am mai auzit, așa, despre oameni îmbătrâniți peste noapte, cine știe..., poate o probă ADN...", a spus el, însă glasul hohotit al mamei lui s-a ridicat până în tavan, iar polițistul a dat din umeri. 

Un an și ceva a așteptat în arest. Cu toate că nimeni nu se îndoia că îl ucisese pe adevăratul Zoli, nu exista cadavru, nu exista nici fapta. Putea fi judecat pentru furt și violare de domiciliu, dar cum nu avea acte de identitate, a-nceput un proces de stabilire a stării civile. Luni de zile l-au abandonat pur și simplu. 

*

Timpul trecea greu, iar mirosul fetid al celulei i se infiltrase cu hotărâre în creier. 

Bineînțeles, nu se putea gândi decât la un singur lucru: cinematograful din mall. I se părea din ce în ce mai evident că acolo, în sala obscură, i se întâmplase ceva. Își amintea că trecuse o matahală pe lângă el. Revedea momentele filmului, retrăia senzațiile care îl încercaseră în ora și jumătate, cât ținuse proiecția. Dacă cineva ori ceva, un fel de entitate,  se hrănise cu viața lui? Hap-hap, îi halise 30 de ani! Poate că trecuse pe rândul din spate și-i atinsese ușor ceafa. Sau, la ieșirea din sală, când se frecase din mers de mai multe siluete, îl otrăvise un psihopat. Cel mai mult îl înfiorau luminile de pe culoar, acele beculețe care clipoceau în scări și, gândindu-se la ele, își amintea și o mișcare subtilă printre perii mochetei, ca și cum zeci de greieri minusculi și-ar fi frecat elitrele cu discreție.  

 Într-o zi au venit să-i ia analize. Asistentul, care arăta ca un elefant rahitic, l-a întrebat dacă a mai suferit de ceva. Fusese cu adevărat norocos până în ziua aceea. Nu-l duruse nimic. Și-a dezvelit brațul îmbătrânit, pe care se vedeau venele. Cât urecheatul i-a luat sânge, a examinat geanta de pânză, pusă pe celălalt pat. Din ea ieșea un sul de ziare, pe care scria cu litere mărunțele. Zoli a citit fugitiv o frază despre economia națională, în același timp gândindu-se cu strângere de inimă, că dincolo de zidurile celulei, viața continuă fără el. Abia după ce-a plecat asistentul, a realizat că ochii îi funcționau încă foarte bine. 

Periodic, i se schimba colegul de celulă. Cei mai mulți îl tratau ca pe-un moș. Unul îi spusese chiar sărumâna, tataie. Îi vorbeau respectuos, căci erau de obicei tineri, până-n treizeci de ani. Cu Jane a stat cel mai mult. Fusese arestat pentru trafic de droguri. Îmi place de matale, i-a spus acesta, că vorbești ca puștii de la mine din cartier. Omul era prietenos, iar Zoli i-a povestit ce i se întâmplase. 

− Nu știu, frate, ce-a fost în cinematograful ăla, dar cred eu că de-acolo mi se trage! 

Jane nu mai auzise de-așa ceva, însă știa un tip care umblă pe străzi cu o seringă și infectează lumea cu SIDA. Te-nțeapă fin, nici nu simți, și-ți halește norocul!

Zoli se chinui să-și aducă aminte fiecare secundă petrecută la cinema. Femeia aia care trecuse pe lângă el avea o geantă în mână sau ceva ca un bagaj, iar acum, după ce auzise povestea omului cu seringă, avea impresia că-și amintește o vagă împunsătură, o jenă asociată cu trupul mare al femeii care se frecase de fruntea lui. Gloaba! Voia neapărat să intre pe același rând! S-a strecurat cu fața la el, o față cu bărbie tremurătoare. Și încă ceva: avea un miros persistent, de lămâi alterate.

Lunile trecură într-o așteptare deprimantă. Totuși, în afară de foamea care îi rupea mațele, nimic nu părea să-l doară. Corpul său era încă tânăr. Sau așa i se părea lui.

*

Într-o zi a fost scos din celulă, iar un ofițer posomorât i-a spus că e liber.

La poarta penitenciarului îl aștepta Concubinul. De la el a aflat pe scurt că analiza ADN îi dovedise parțial identitatea.

− Cum adică "parțial"?

− Păi, taică-tău fiind mort de mult..., în fine, ce mai contează! Testele au dovedit că ești fiul mamei tale. Urcă-n mașină!

Pe Zoli îl cuprinse o clipă euforia, dar imediat își aduse aminte că această veste nu schimba cu nimic lucrurile: el era în continuare un moș. În-n timp ce urca în Logan, întrebă cu o voce înecată în salivă: 

− Și mama... ce-a zis mama?

Concubinul oftă din greu, își aprinse o țigară și, privind neclintit parbrizul, îi povesti că mama lui se dusese. 

− Vreau să spun c-a murit! A făcut infarct chiar acolo, la poliție. 

 Zoli își aminti ultima întâlnire cu ea, și-o aduse aminte plângând în ușa celulei și pe loc își dădu seama că așa o va ține minte tot restul vieții. Ea fusese convinsă că moșul botos i-a ucis fiul.

 Concubinul îi făcu semn să caute în torpedo. Pe o bucată de ziar era o știre de două paragrafe, despre el, în care se spunea că, din motive necunoscute, îmbătrânise brusc, ceea ce-i produsese mamei sale infarct. 

*

Lucrurile nu stăteau prea strălucit pentru Zoli. Concubinul nu avea nicio datorie față de el și cu toate că nu-l dădea afară din casă, înțelese chiar din seara aceea că cel mai bine ar fi fost să-și caute un adăpost. Era major: îmbătrânit sau nu oricum trebuia să facă ceva.

 Spre surprinderea lui, chiar din prima zi a libertății se descurcă onorabil. Avea și bătrânețea avantajele ei. Făcu o mică inginerie, iar vârsta lui din buletin deveni din 18, 48. Apoi își scrise un CV care-ar fi băgat pe oricine la invidii, iar în câteva zile edita de zor filmulețe pentru o firmă de publicitate. Biroul lui era așezat lângă fereastră, prin care se vedea un salcâm.

 Din primii bani își cumpără niște haine ca lumea și-și vopsi părul. Arăta acum ca un moș țicnit, dar oricum, mai bine decât înainte. Multe dintre lucrurile imposibile altădată, deveniseră accesibile. De exemplu un mic tatuaj pe omoplat sau o geacă de piele fină.

Luni de zile cercetă cinematograful. În mall se perinda multă lume, însă Zoli avea destul timp și o energie debordantă. Mai ales fizic se simțea în mare putere. 

 Intra la film și se lăsa cuprins de întunericul sălii, ascuțindu-și urechile ca să-i prindă fâșâiala insesizabilă, iar uneori, i se părea că din podelele căptușite cu pluș urcă un chițăit fin.

 Dacă era victima unor extratereștri?

*

  Reîntâlnirea cu Cici s-a produs nu fără emoții. Cu noua lui înfățișare, de bătrân cu părul vopsit, se pare că era cu mult mai interesant pentru ea. Cici voia să facă un film despre toată povestea, iar întâlnirile lor au devenit tot mai dese. Cel mai mult le plăcea să piardă timpul prin cluburi. Însă uneori se plimbau pur și simplu prin oraș, filmând la întâmplare și făcând proiecte pentru un documentar trăsnet. După luni multe, a ieșit o chestie scurtă, editată de Zoli: pe măsură ce el povestea monoton, se succedau pozele lui, de dinainte și de după cinematograful din mall. Au postat filmul pe You Tube și, mai multe săptămâni, au urmărit satisfăcuți accesările.

 Viața se normaliza fără efort. Doar figura plânsă a mamei lui îi mai umbrea uneori serile.

*

Povestea i-a adus oarecare celebritate. Peste 5000 de persoane au văzut filmul, iar  Zoli se gândea din ce în ce mai serios să scrie și-o carte. Și cum orice roman începe cu o căutare pe Google, a deschis laptopul. Dintre miile de site-uri și documente i-a atras atenția un articol, tradus într-o grămadă de limbi. Era vorba  despre o femeie din Vietnam, pe nume Nguyen Thi Phuong. Aceasta avea 26 de ani. La un moment dat a îmbătrânit brusc, încât și în clipa aceasta arată de 70 de ani. Zoli a privit fotografiile care o înfățișau pe Nguyen înainte și după îmbolnăvire. În ciuda înfățișării, corpul ei era tânăr, ca la 26 de ani. După toate probabilitățile, scria ziaristul, vietnameza se intoxicase cu niște crustacee marine și apoi luase medicamente cu cortizon.

 A citit de câteva ori articolul și a înregistrat cele peste 3 milioane de referiri la Nguyen Thi Phuong. Apoi și-a aprins o țigară și-a urmărit fumul care albăstrea ușor ecranul, aducându-și aminte sandvișurile de la OLI-Snack, gustul amărui al creveților și ziua însorită, care fusese ultima lui zi de adolescent. În seara aia își făcuse de cap. Vedea încă în minte sticlele de bere, corpul lui tolănit pe canapea. Încercă să-și amintească mâinile, dar fără succes. Noaptea aia avea multe zone cețoase, iar ochii lui se lipiseră de televizor. Și mai era ceva: tubul mic, fâsâit intermitent între sprâncene. Până atunci, nu se gândise aproape deloc la noaptea ori la dimineața de dinainte de  mall. 

Zoli presă țigara cu arătătorul și aruncă un ochi către geam. Frunzulițele salcâmului tremurau alarmate ca-ntr-o zi de aprilie, cu toate că era plină vară. Iar printre ele, ca niște fructe coapte, începură să apară diverse chipuri, mâinile d-lui Porumb, botul vânzătorului de la OLI, ochii adormiți ai pușcăriașului Jane, capul tărcat al d-nei Goia, urechile de elefant ale asistentului medical, și, nu în cele din urmă, fața devastată a mamei lui. Iar printre toate aceste fragmente de viață, un firicel de sânge, singurul, de altfel, în care mai domnea un strop de confort, se risipi fără urmă.

În acea după-amiaza de vară, își scurtă bretonul și-și schimbă culoarea părului într-un blond scandinav, iar câteva zile mai târziu intră într-un salon de tatuaj. La încheietura mâinii lui îmbătrânite crescu încet, picătură cu picătură, numele lui Nguyen Thi Phuong. 

(România literară, nr 7/2012)