Pe Ileana Olteanu o știu de pe scena Naționalului. E actrița cu 1200 de rochii și siluetă de Barbie. Prin urmare, m-am strecurat odată în garderoba ei, cu intenția de a-mi face un șal. Printre multele rochii era una de catifea, de un roșu imperial, pe care pusesem de mult ochii. Și ce i se potrivește mai bine unui zenob, dacă nu catifeaua?! Dar când am ajuns în imensul dressing, am descoperit o cutie, genul rotundă, de pălării. M-am chinuit ceva, iar până la urmă am deschis-o și-am rămas lampă. Cutia era plină de omuleți roșii, sute de degeței-țesători. Valuri de pânze se foiau prin cutia aia, ca inexplicabil să dispară în abisul din fundul cutiei. Zenob, dragă, mi-a spus unul dintre ei, care se cățărase pe margine, n-are rost să strici bunătate de rochie, ți-am pregătit un fular pe raftul din spate!

Ce treabă avea Ileana cu țesătorii minusculi, n-am putut să aflu nici în ziua de azi, dar odată, în timpul unui spectacol cu Livada de vișini, pe la poalele rochiei ei mi s-a părut că se mișcau spiridușii din dressing.

1. Ce mistere, ce obiecte mistice te ajută să treci prin viață?

În amulete nu am încredere, nu-mi plac nici pietrele și resping cu totul mitologia din jurul lor. Am însă o iconiță cu Sfântul Filimon, protectorul actorilor. Beligan, cu care am jucat mult, era născut pe 14 decembrie, în aceeași zi cu Sf. Filimon, pe care îl recunoștea ca patron și protector. Probabil că de aceea a avut un destin extraordinar.

Totuși, am avut și eu experiențele mele superstițioase:  când eram copil mă feream de pisica neagră ori de preoții ieșiți în cale, dar cu timpul fricile astea s-au estompat. Da trebuie să mărturisesc că pentru rolurile noi am niște obișnuințe aproape ritualice, de exemplu, respect cu strictețe ce m-a învățat Cojar, în timpul facultății: subliniez textul cu culori diferite, fiecare replică cu altă culoare, în funcție de ceea ce am de jucat. Am descoperit cu surprindere că și Beligan aplica aceeași metodă...

Și mai am o… "superstiție" – mă bazez foarte mult pe regizor, cred în regizorul care lucrează cu actorul. Un regizor bun face actorul să fie bun. La începutul carierei am avut noroc de regizori buni și m-am nărăvit, mi-am format niște standarde.

2. Povestește-mi o întâmplare din scenă, pe care publicul n-a sesizat-o.

Într-o scenă trebuia să beau “vodcă", evident apă plată, pusă într-o sticlă de vodcă. La a nu știu câta reprezentație, Silviu Biriș mi-a înlocuit apa cu vodcă. Bineînțeles, n-am știut, iar când am avut scena respectivă, am dat, ca de obicei, paharul peste cap. Niște, pași, niște replici – și alcoolul și-a făcut repede treaba, m-am îmbătat instant. Toată distribuția știa, tot personalul teatrului se strânsese la arlechin să mă vadă amețită – era spectacolul din culise, despre care publicul n-avea habar. Se distrau pe seama mea. Dar la final mi-au spus că am jucat genial. Habar n-am ce-am făcut, cum a fost!  Bineînțeles, de-atunci mă tot gândesc că o să mă răzbun pe Biriș, poate chiar curând, căci peste o săptămână jucăm iarăși Cursa de șoareci, la Național, iar el are o scenă în care trebuie să bea whisky…

3. Cu ce personaj de ficțiune ți-ar plăcea să te plimbi și pe unde…?

Aș merge în Italia cu Rossini, la un restaurant de lux, și-aș comanda tournedos Rossini, mâncarea lui preferată, și-aș vorbi despre muzică și-aș asculta… desigur, Rossini.

Aș mai merge și la Londra și-aș sta de vorbă cu Agatha Christie, poate aș convinge-o să-mi dea drepturile de autor pentru un film după Cursa de șoareci – se știe, a lăsat cu limbă de moarte ca atâta timp cât se joacă spectacolul la Londra să nu facă nimeni film, iar spectacolul se joacă de 65 de ani!