Ține foarte bine minte ziua în care maică-sa s-a hotărât să o dea. Ziua trădării. Tocmai murise taică-su pe front, asta după ce jucase la cărți toată averea. Pământuri, cai, vite, tot. Nu a mai rămas decât casa, cu o curte mică spre stradă, cu doi trandafiri și-un cais și nucul din spate. Atât, pe asta nu a putut-o pierde, că nu era pe numele lui. Așa a spus maica, când a venit un sergent de a adus scrisoarea și ajutorul de înmormântare.

Încă de când se întorceau de la cimitir le-a făcut atente. Acu', ele erau patru fete și le-a spus că nu le va putea ține pe toate să le scoată de măritat. Da mai mult nu a zis. Au rămas ele să se gândească singure. Ea a crezut că va fi Maria, ea seamănă cel mai mult cu taica, și era și preferata lui. E și cea mai mare. A și întrebat-o, da Maria n-a spus nimic, i-a dat doar un brânci, dar un brânci ușor, fără ranchiună, așa ca atunci când dimineața vrea să își facă loc în pat. I-a spus doar: "Taci tu, nu te mai gândi la rele, ce-ai?" Au mai trecut două zile, ea se tot gândea că poate totuși va fi Maria, sau poate Elena, că tace ca o piatră și e ursuză. Acu și ea a căzut în gaura tăcerii, s-a gândit să deseneze o icoană, că asta îi place, să deseneze. Curtea, drumul de la stradă, bărcile de la mal, alea lângă care se juca când au stat în Constanța, din astea tot desenase, da poate dacă face o icoană, lucrul ăsta are să o ajute cumva. La desenul ei lucra când, într-o după-masă, le-a chemat maica.

În camera cea bună, în salon, le-a strâns pe toate, pe o parte a mesei rotunde, cu broderie în mijloc, sta ea, de cealaltă parte, roată, ele. Nu stau pe scaune, sunt în picioare, doar maica stă jos. E obosită, sau vrea să se arate stăpână, cu ea nu poți să ști. Își ține spatele drept și brațele lăsate mai moale pe lemnul auriu al mesei, și are părul strâns tare la spate în coadă și coada pusă roată, după moda rusescă. Ele sunt ca de la joacă, cu șorțul strâmb, cu ciorapii adunați spre glezne, cu mâinile transpirate. Fata din casă a rămas în fund, la bucătărie. Dinspre prispă, sau marchiză, cum cică se numește, vine o lumină puternică. Casa asta, din București au locuit-o puțin, s-au refugiat cu frontul, s-au întors. Oricum, e destul de goală și lumina intră și dansează peste tot. Masa strălucește, și broderia de la mijloc pare mai veche și mai gălbuie.

– Ila, tu să îți strângi câteva lucruri, haine și ce mai vrei, nu multe, că nu ai nevoie de mare lucru. De mâine pleci la internat.

Și când i-a spus asta s-a uitat drept la ea, și rochia neagră îi decupa fața care era ca un cap vorbitor, imobil, suspendat pe chilimul întunecat de pe perete. Și vocea venea de departe, suna a gol. Gol și în capul ei, ce să spună? A simțit o crampă în burtă sau poate mai sus – furia, amestecată cu uimire – apoi i s-a uscat gâtul.

– De ce eu? – a spus mai întâi cu glasul stins, apoi i-a venit vocea și mai că a țipat. Ce ai cu mine? A strâns de speteaza scaunului din față, se gândea că nu are forță să îl arunce peste masă, da dintr-o dată nu mai avea forță de nimic. Era singură, alungată ca o găină șchioapă cu care nu mai ai ce face decât să o tai.

– Așa am hotărât. Văduvele de război își pot trimite copiii la un orfelinat, al Reginei. Nu o să stai mult, cât să faci niște ani de școală. Ești clasa a patra, ai 10 ani, ai să dai acolo un scris, o să te examineze și poate te pune cu ăia de vârsta ta, sau chiar cu unii mai mari. Ai să te descurci.

Asta cu ai să te descurci, ești singură, ciumo, te descurci sau crăpi. Lacrimile dau să iasă din ochi, sau poate doar i se pare, mai bine îi strânge tare, o dată, de două ori, na că nu au ieșit, măcar să nu se facă de rușine. Să nu își amintească așa de ea, ca de o bleagă.

Drumul de-acasă la internat, călătoria aia nu și-o mai aduce aminte, nici nu mai știe dacă a fost cu maică-sa sau doar cu unchi-su, un funcționar din București, care le ajutase cu actele. Pur și simplu a uitat toate astea, sau le-a aruncat, așa cum a aruncat și broderia pe care i-a strecurat-o Maria pe post de porte-bonheur în valiză. Maria, cu falsa ei empatie și cu bigotismul ei de proastă: ia asta, am brodat-o eu cu cruciulițe și am spus și rugăciuni. Da, rugăciuni să o dea pe alta, să rămân eu cu bonă și cu zestre, să îmi fac un viitor onorabil în care să stau să brodez cruciulițe care să imagineze o mare și frumoasă inimă roșie.

Ce își mai amintește sunt culoarele lungi și foarte înalte, ușa de la dormitorul comun, care avea o clanță grea și înțepenită, de trebuia să se ridice în vârful picioarelor și să o apese cu ambele mâini. Nu puteai să întârzii, să ajungi după stingere, că toată lumea afla și venea madam institutrice repede și o pedepsea. Închisă în debaraua de mături toată noaptea, să măture curtea cât e ea de mare cu terenul de alergare cu tot, dar cel mai rău era să o lase în magazia de lemne. Acolo era coșmarul cel mai crunt, umblau șobolani, dar nu la vedere, undeva în spate, de fapt, niciodată nu a știut dacă erau doar șobolani, poate erau și zgomote de la stafiile altor fetițe închise acolo și lăsate să moară de frig și de foame. Acolo când o închidea putea să țipe ore în șir, nu auzea nimeni de nicăieri, nu era ca în debaraua de mături de unde cineva în ceva timp tot o scotea. De fapt, la debaraua de mături avea lumina care venea pe sub ușă și se simțea în siguranță. Auzea fetele coborând în fugă la cantină, viața așa cum o știa continua pe lângă ea și mirosul de praf sau întunericul nu era ceva tocmai rău. În magazine mirosuri diverse de la umed și mucegai până la altele mai necunoscute veneau și plecau, poate după cum bătea vântul prin crăpături sau poate după cum umblau spiritele. I-au spus despre asta, despre fantome care doar aduc miros și trec ca un vânt ușor pe lângă tine. Colegele vorbeau în șoaptă despre magazie, doar două mai fuseseră închise acolo, două și cu ea.

De când a intrat prima oară în sală a observat-o. Ar fi vrut să se ducă să se așeze lângă ea, a văzut că și ea o privise, dar așa scurt, nici de bine nici de rău. Părea un pic mai mare decât ea, sau cel puțin mai înaltă. Da nu a avut curaj, s-a așezat doar mai într-o parte și a privit drept spre profesoară. Asta era deocamdată piatra cea mai grea. Să o înfrunte sau să o cucerească.

– Avem o fată nouă, vreau să aud cum o primiți. O cheamă Iordăchescu, Ileana Iordăchescu.

Fetele s-au ridicat toate și au făcut câte un pas în fața patului, dar nu au spus nimic, se uitau la ea, care mai direct, care privind în jos către ghetele ei. Ea stătea în continuare cu valiza în mână și se străduia să pară mândră. Nu era deloc. Acu îi părea rău că își ciopârțise părul de draci înainte să plece. Știa că smocuri prea scurte îi scăpaseră din coadă, le vedea cu coada ochiului cum îi fluturau pe lângă ureche. Dar nu le-a dat atenție. A fixat brusc o fată mai spălăcită, era destul de aproape, apoi s-a uitat către profesoară.

– Bine ai venit, Ileana... Aud?

– Bine ai venit, au spus care mai tare, care mai încet, după care, fata spălăcită, de fapt blondă și cu ochi deschiși, poate galbeni, poate verzi, i-a spus timid, cu o voce moale:

– Patul de aici e liber.

Ila a părut surprinsă de buzunarul de șansă care s-a ivit brusc și i-a zâmbit mai mult din ochi. În doi pași și-a pus valiza pe pat și i-a zâmbit noii vecine, de data asta cu toată fața, nu doar din ochi.

– Ila. Tu?

– Lica, a răspuns și a zâmbit cu nasul încrețit și ridicând ușor din amândoi umerii deodată.

"Nu uita de cucoană", și-a zis în gând și s-a întors repede către ea, încercând să paseze zâmbetul. Aceasta deja se încrunta și a arătat spre valiză ca spre o dihanie.

– Punem foarte multă prețuire aici domnișoară pe igienă. Unele dintre noi, eu de exemplu, am lucrat cu Regina la spitalul de campanie de lângă gara din Iași. O bună rânduire ține infecțiile departe, o bună rânduire ferește vieți. Valiza aceea nu are ce căuta în pat. Pe podea, imediat.

Își ia repede valiza și o trage din pat, pe podea, în grabă. Zgomotul căderii ei, plus că s-a și deschis, umple sala de zgomot.

– Vei primi o uniformă, lasă alea acolo. Agatha, o conduci tu?

Aha, ia uite, Agatha o cheamă, ce nume frumos! Din fundul încăperii, chiar de lângă fereastră, se aproprie fata înaltă ai cărei ochi o fixaseră de când a intrat. Are un mers așa, de parcă nu îi pasă, totuși e foarte dreaptă, și ghetele ei calcă fără zgomot. I-o ia înainte, fără să se mai uite la ea, se așteaptă să o urmeze. Asta și face, e micul ei supus, e un cățel pierdut care tocmai și-a găsit direcția.

Ies, o iau în jos pe niște scări, ea se gândește că poate ar trebui să îi spună ceva, ceva inteligent, dacă merge așa doar tropăind în spate e fix câine. Da nu îi vine nimic în minte. Când ajung jos, la ultima treaptă, Aghata se întoarce brusc și o întreabă:

– Ești orfană de ambii părinți?

– Nu.

– Mai ai frați, surori?

– Da, mai am trei surori.

– Și de ce te-a dat numai pe tine?

– Nu știu.

Ila era rareori confuză, de obicei un drac din cap o ține smirnă, ca un soldat în tranșee, gata să primească dușmanul de oriunde o veni. Acu, cu lipsa asta de direcție nu era obișnuită. Fata asta, care o fixase de cum a intrat, i-a pus cea mai grea întrebare. Să braveze, să pară nepăsătoare, asta ar fi soluția, dar se simțea și mai pierdută în fața ochilor negri, puțin prea mari, parcă cu pleoapele fardate cu vinețiu, cu sprâncene lungi și negre, repetate în stufoșenie de gene. Habar nu avea cum să răspundă. Nu știa dacă interesul ăsta e periculos, dacă întreabă de curiozitate sau poate întrebă din camaraderie? E doar o armă care se ascute. Așa că răspunde scurt și se concentrează pe durerea din coșul pieptului, aia de nu o lasă să respire până la capăt, aia de oftică, de găină șchioapă. Durerea asta, o apuci, o scoți din piept, nu e a ta, nu ești tu. Așa, să o arunce pe trepte în jos, să pășească cu nepăsare peste ea, să urcele treptele ușor, ca fata asta frumoasă. În schimb simte cum acu îi coboară ca o moliciune în brațe. Și brațele îi atârnă pe lângă corp, se bălăngăne făra eleganță, dar Aghata nu o vede, nici nu se uită în spate după ea și nici nu a mai întrebat nimic. A deschis o ușă și au nimerit într-un birou unde o slujnică, cu brațele pline de rufe necălcate, le-a privit de sub bretonul încrețit pe care și l-a suflat să le vadă mai bine. Aghata a lăsat-o și a plecat în viteză, fără zgomot, cu ghetele ei plutind în sus pe scări. Cât a primit două rânduri de rochii gri, șorțuri în carouri și șorțuri negre, bentițe și un mantou pelerină, Ila s-a gândit ce proastă a fost, cum a răspuns ea fără să întrebe nimic înapoi. Aghata era singurul copil al tatălui ei mort? Mama ei ce face, de unde e, deși are impresia că așa stăpână și direct, trebuie că e din București, da din centru. De fapt, parcă ar fi aici doar pentru scurt timp, poate nici nu e orfană, deși crede că atunci n-ar fi primit-o. Ila a înțeles din discuțiile purtate de unchiul care a plasat-o aici că nu sunt primite decât orfanele de ofițeri, nu de soldați, caporali sau altceva, și oricum, numai orfane. Asta înseamnă că și Aghata e tot orfană.

Cel mai mult îi era foame. Acasă, se strecura mai mereu prin bucătărie, unde Ioana, slujnica lor, îi mai strecura câte ceva, chiar le păstra într-o oală de pe un raft cornulețe.

Acu Ioana nu mai era, cornulețe, sau orice dulce nu avea de unde lua, nu era în toată clădirea un raft unde cineva să îi lase și ei ceva. De fapt, nu era în toată lumea asta cineva care să se mai gândească la ea. Abisul victimizării o fascina. De multe ori își imagina ce s-ar întâmpla dacă ar păți ceva, dacă ar muri. Când ar ajunge vestea acasă? După câte zile, ce ar face maica, ce ar face surorile, o va plânge careva? Ce se întreba ea, că așa din imagine în imagine i se releva miezul, oare maicăi îi va părea rău că a dat-o? Se va opri ea măcar pentru un moment să se uite pe geam printre crengile nucului? Își va aminti de ea cum se cățăra până sus? I se va face dor de ea, și, întrebarea principală, are să îi pară rău? Nu reușește să își răspundă până la capăt, dar jocul ăsta, al propriei drame, văzute din postura stafiei, o leagănă. Câteodată și le imaginează plângând, dar nu îi iese bine scena, pentru că deși își amintește cu precizie fiecare colț din casă, nu știe unde să o așeze pe maica jelind-o. Parcă nici nu o mai vede bine întreagă. Își amintește doar fragmente din ea, chipul ei în oglindă, doar un cap cu părul mereu bine strâns și o broșă mica, așezată central la tăietura gulerului, mâinile ei rânduind ceva în sertarul de la masă și apoi potrivind colțul pânzei care cade și acoperă blatul. Grija ei față de obiecte, de mici detalii, și niciodată față de ele. Grija ei, care niciodată nu a fost pentru ea.

Cel mai tare i se făcea foame seara târziu, când se stingea lumina. Ca și când până atunci în iureșul orelor, în înfruntările cu fetele sau cu domnișoarele, în fața profesorilor, foamea asta rămânea agățată ca o haină în cuier, dar seara o îmbrăca și o cuprindea pe spate, pe burtă, i se urca pe gât, îi usca limba și îi ardea buzele. Atunci își amintea cum erau rafturile cămării, bârnele podului, sacii cu nuci, merele învelite și pâinea din ștergar de pe masă. Pâinea, trupul lui Hristos, cum le învățau la ora de religie, pâinea putea căpăta orice gust daca o ronțăiai încet, gândindu-te la o plăcintă, pâinea care putea deveni dulce sau sărată, depinde cu ce amintire o asociezi.

Acasă, ea și cu a mică, cu Oli, erau cele mai mari amatoare de pâine. Maica rupea din felie dumicați mici, pe care îi strecura în gură printre îmbucături și mereu lăsa doi trei lângă farfurie când se strângea masa, erau acolo și ajungeau la păsări.

– Nu mânca ca o calică, Ileano, că mai e și mâine o zi, nu te lăcomi!

Îi spunea maica atunci când o vedea cum șterge cu ultima coajă puțin sos, sau cum punea sare pe o felie și fugea cu ea.

– O adevărată doamnă nu mănâncă până se satură.

Nu mai știe de când nu a mai fost sătulă. Foamea rămâne mereu cu ea, e o adevărată doamnă. Așa o doamnă că fură câte o felie și o ține cu zilele în buzunar la șorț. E rezerva ei, o mănâncă când e singură.

Multe lucruri din primii ani de la "pensionul orfanelor", cum spuneau Madamele, s-au amestecat, așa cum li se amestecă șosetele ude lăsate seara în fața sobei. Au rămas fragmente de pedepse, cioburi de ore de desen, matematică sau franceză, borcanele de la laboratorul de științe în care ea și cu Lica au furat într-o dimineață devreme supă din cazanulul care fierbea. Atunci nu le-a prins nimeni și borcanele le-au păstrat ascunse tot anul sub pat. Camaraderia cu Lica, care, spre deosebire de Aghata, era fix de vârsta ei, a mers lin. Aghata zile în șir se ocupa de altceva, nu avea ochi pentru ea, pentru ca brusc să îi dea la un moment dat toată atenția.

A fost o bătaie grozavă în curte, în primul Crăciun făcut acolo. Atunci, Madam maior, director de așezământ instituțional și președinte de comitete feminine, într-un cuvânt "Osânză", le-a aruncat în seara de Ajun bomboane de la balcon, după ce a ținut bineînțeles o cuvântare. Ila a ajuns să se bată strașnic cu niște fete și, la final, chiar să arunce cu bomboana abia culeasă, că nu avea altceva, în ochii uneia. A ieșit cu pumni și mușcături, pentru un moment Ila a fost așa de furioasă pe toate că dădea în toate părțile, fără să mai țină cont de nimic. La un moment dat, trei fete mai mari o încolțiseră. Una o trăgea de păr, alta îi ardea picoare peste gambe și alta palme peste față. Atunci a intervenit Aghata, venind din spatele celei de dădea cu piciorul. Înaltă cum era, a pus mâna de sus peste grumazul ăleia și, împingând din cot, a trântit-o de a căzut aia lată și cu picioarele sus. Au făcut amândouă pedeapsă: măturare de nivelare a nisipului din curte. Începuse o ploaie rece, nisipul era ud și greu, târnul de nuiele nu mai folosea la nimic. Aplecate, nivelau locul larg al curții folosind un lemn și ploaia le cădea pe spate și pe mijloc, rar, ca degetele unui pianist mort. Nu mai știau de ele când a ieșit o îngrijitoare de le-a băgat înăuntru și le-a lăsat în fața ușii de la dormitor. Dârdâia sub pleduri, da nu putea adormi. Își imagina că poate tatăl ei de fapt nu murise, poate doar fugise de datorii și avea să se întoarcă, avea să vină să o scoată de aici și să fugă cu o trăsură la gară, și de acolo mai departe. Tocmai când împletea mai bine imaginile astea, o mână îi dă pledul puțin într-o parte. Era Aghata cu ochii ei mari și negri fixând-o în întuneric. Un semn din cap spre ușă și au ieșit amândouă încet, ridicând puțin din clanță să nu scârțâie. Fără nici un sunet, Aghata a condus-o până în biroul madamei Osânză și acolo, depărtând puțin picioarele, a făcut pipi pe fiecare covor. Ila se uita la ea cum picură câte puțin în diverse colțuri și a făcut și ea puțin pe primul, dar îi era rușine, deși Aghata nu se uita la ea. În schimb, se apleca și căuta ceva într-un dulap și apoi sub birou. De acolo a ieșit victorioasă cu o pereche de botine din piele cu bumbi albi de bronz, foarte frumoși, cu un toc micuț, elegant, și șireturi lucioase. A desfăcut botinele mai tare și i-a dat una Ilei, iar cu cea rămasă a poziționat-o sub cămașă și i-a tras un jet. Ila era fascinată și i se părea tare intimă frăția asta a lor. A făcut și ea puțin în botina primită, dar i-a curs mai mult pe picior. Aghata a scuturat puțin botinele să distribuie lichidul peste tot și le-a pus la loc de unde le luase.

– Noi suntem Moș Crăciun acu pentru Madam Osânză, hai înapoi încet.

A trecut iarna, a mai venit un Crăciun, dar pe acela Ila știa că nu îl va uita niciodată. Dar nici nu l-ar putea povesti, cu frisonul de pericol și starea de zâne fermecate, puternice și feminine. După asta a rămas între ele o tovărășie tăcută. Amândouă făceau vioară cu același professor, Ila nu a vrut clavecin sau pian, a mers după Aghata, deși ea nu cânta așa de frumos ca ea. Da ea desena, desena orice, mai ales că începuse lecții de natură moartă, învățase perspective, știa să își împartă foaia în pătrate și să măsoare proporțiile din creion. Desena tot ce voia. Nu pe maica sau pe surori, mai bine un scaun la geam și peisajul de-afară, cu nori și acoperișuri de case. Case bune, din care nimeni nu era izgonit, case bune, în care nimeni nu era flămând.

A făcut desene cu pâinea din ștergar, cu felii așezate pe masă și înconjurate de firmituri, cu farfurii pline și aburinde. Asta e minunat aici, că poate desena. Își poate aminti sau imagina orice și desenează pe unde apucă. Fetele se strâng câteodată roată și o roagă să le deseneze. O pasăre, o casă, o pisică. Vin ele cu foile, doar le întind și spun dorința. Fiecare de ce îi e dor. Lica i-a descris casa cu marchiză din geamuri înșirate pe rotund, cu două ferestre la stradă și una la pod. La final, ea a pus si umbra unei alte case, cum cade pe petecul de curte cu leagăn. Umbra, deși nu a fost dictată, pare că a convins-o cel mai mult pe comanditară.

Acum toate sunt în curte, cocoțate pe un gard mic, dar lat, din piatră, care delimitează curtea de maidanul din spate. Ila stă cu picioarele atârnând în jos și cu o placă de lemn pe care își așază foile. Mai e puțin și se va lăsa seara, dar deocamdată mai au lumină, chiar dacă e mai palidă, așa ca printr-un geam murdar. Lica și-a înhățat desenul, a întins foaia către zare, ca și cum ar proiecta casa către orizont, printre ramurile încă desfrunzite ale copacilor din curte, și, pentru că nu știe sau nu poate să se abțină, a plâns puțin. Nimănui nu pare să-i pese, aici fiecare fată plânge, își suflă mucii în șorț și gata. În deja patru ani petrecuți aici, Ila înțelegea plânsul fiecăreia și știa când e de jale, de revoltă sau de frică. Era ca o limbă a lor, a orfanelor, la jale nu zici nimic, la ălelalte intervii, te așezi la masă și tai ura felii, mărunțești frica până dispare, ca firmiturile sub ciocul vrăbiilor.

Aghata nu o roagă să deseneze nimic, dar stă lângă umărul ei și îi urmărește linia. Și Ila are câteodată impresia că desenul iese de la sine, de parcă o altă mână ar trasa liniile. Mintea i se golește de forfotă, doar echilibrul de alb-negru contează. Mai hașurează nițel și în liniștea care s-a așezat în curte este singurul zgomot.

– Nu vrei niciodată să îți desenez nimic.

– Pentru că nu îmi e dor de nimic, îi răspunde Aghata fără să își modifice poziția. Nici Ila când a întrebat-o nu s-a oprit din hașurat, nu a întors capul către ea. Seara și recele se lasă încet, dar nici una nu pare a se grăbi.

– Tatăl tău a fost ofițer?

– E general.

– Adică trăiește? Acu Ila s-a oprit și se întoarce mai mult cu capul către fată și își lungește piciorul să-și mențină echilibrul pe gard. Aghata nu pare tulburată deloc, continuă să se uite la desen și răspunde fără grabă, parcă ar fi la ora de geografie.

– Trăiește bine mersi. Eu sunt ilegitimă. Adică m-a făcut cu o servitoare, care a murit la un bombardament anul trecut, o trimiseseră să mai strângă una alta, sfeșnice, fețe de masă, prostii de oameni avari.

– Păi și cum?... Cum de ești aici?

– Sunt orfană, nu? A găsit un ofițer sau caporal ceva mort de la el din comandament pe care, ce să vezi? Îl chema tot Popescu!

Ila doar face ochii mari și o privește fix. Întunericul se așeza în jurul lor, ea nu știa ce să spună, așa că se uita la crengile copacului, la rețeaua lor de tuș și la clădirea neagră, care pe partea asta nu avea nici geamuri, să vină vreo lumină. Nu știa de ce, dar nimic din astea nu îi făceau frică, era un moment, în care nu se mai simțea acolo, încerca să fie lângă prietena ei, cea de acu câțiva ani.

– Și nu ai fost tristă?

Aghata zâmbește și pufnește a pagubă.

– Atunci, am fost foarte furioasă. Am intrat într-o noapte în iatacul de dormit al Madamei și i-am tăiat părul – îl tinea într-o coadă împletită. Am intrat ușor, cu foarfeca în mână, cred că aș fi vrut s-o omor, da nu dormea pe spate, cum m-aș fi așteptat să i-o înfig în piept, era cu spatele și coada îi atârna de pe pernă în jos. Așa că am tăiat-o si am lăsat-o acolo, lângă pat. Când să ies, avea o rochie pusă pe scaun, am tăiat-o și pe aia. Da nu au fost siguri că am fost eu. Spunând toate astea a sărit de pe gard, și Ila după ea, acu stăteau față în față, una mai mică și alta mai înaltă. Aghata cu ochii ei mari o privea fix pe Ila și parcă îi citea gândurile.

– Nu, nu mi-a fost frică, nu am fost tristă, doar îi urăsc în fiecare clipă. Și acu aș vrea să citesc undeva, în ziar, că au crăpat. Da mai bine într-un fel că nu au făcut-o deja, așa am să pot să le dau eu foc sau să îi otrăvesc. Madama mă chema în salon când venea vreo prietenă și mă punea să stau din profil, să mă uit la ele și vorbeau de parcă eu eram surdă. Comentau că semăn cu ‘mnealui. Vaci proaste și grase. Și tu o să mergi și o să îi tai maică-tii măcar părul.

Aveau porecle aproape pentru toată lumea. Mai cu seamă pentru profesori și personalul administrativ. Portarul era "Douămustăți". Burtos, cu mustățile răsucite în sus, dar stufoase, era foarte vigilent să nu se aproprie careva de poartă, mai patrula și pe la garduri și spunea mereu "Mustața asta a mea miroase orice gând de evadare. Se zbârlește, și atunci eu știu, las ce făceam și pornesc în inspecție". Aghata i-a spus atunci "Douămustăți", adică una a lui și una în slujba directoarei, a doamnei maior, "Pișata", cu pieptul ei uriaș ridicat de corset și lat ca o masă de parastas.

(fragment dintr-un roman în lucru)