Suntem în anii 1980, într-un apartament cufundat în întuneric. Ferestrele nu au perdele, iar noaptea joacă pe pereți în variațiuni de dungi și linii. Cu figura poleită de lucoarea aproape aurie a lunii, Abby, rezemată de un perete, înalță încet țeava cromată a pistolului calibrul 38, falangele i se mulează pe mânerul din imitație de fildeș. Țintește apoi spre ușa toaletei. Câteva șuvițe îi șerpuiesc pe fruntea transpirată. Apasă pe trăgaci. Împușcătura crestează un ochi fin de lumină în lemnul alb, în timp ce dincolo de ușă se aude un icnet.

Pe scurt, suntem în "Blood Simple" și destinul actoricesc al lui Frances McDormand tocmai își ia voltă.

Iată-ne câteva decenii mai mai târziu. Introvertită ca o morenă, Frances McDormand se întoarce la obârșii în "Nomadland" (2020), în biotopul care i-a marcat începutul carierei: preria. Preria din "Blood Simple" (1984), filmul de debut al Fraților Coen, care a propulsat-o în cinematografia americană pe această auster-complicată actriță. Numai că de data asta granița texană s-a preschimbat în flora pitică și-n cerul de terra incognita din străfundurile deșertice ale Arizonei.

Adaptând cartea jurnalistei Jessica Bruder despre nomadismul muncitoresc al vârstnicilor din SUA, a.k.a workcampers ("Nomadland: Surviving America in The Twenty-First Century"), regizoarea de origine chineză Chloe Zao izbutește un poem odiseic al compasiunii, cu minunate texturi ambientale ce îngână transfigurările paradiziace ale lui Terrence Malick. Limbajul vizual, aidoma filmelor lui Malick, emană o constantă serenitate mistică în relația dintre cameră, trup și cromatica peisajelor, iar temporalitatea îți dă senzația acută că în orice clipă vei fi martorul unui miracol geologic. O zonă stilistică pe care Chloe Zao a explorat-o și filmul său din 2017, "The Rider", unde imersiunea empatică abundă în tonalități elegiace. Și tot ca în precedentul său film, regizoarea a apelat și de data aceasta la actori neprofesioniști, păstrând suspensia epicului în docu-ficțional.

Arizona ne apare ca un canal colector în afara timpului, un magnet care atrage poveștile comunităților de nomazi economici. Epurații corporațiilor, izgoniții birourilor de HR, expulzații IMM-urilor, zilierii Amazon pentru care traiul în obșteasca dubiță americană a devenit o Arcă a lui Noe în potopul post-recesiunii. Sunt cu miile împrăștiați pe șosele Americii. Împovărați de rate, ajunși la sapă de lemn, hoinarii acestui "precariat" au decis într-o zi să-și părăsească locuințele și au plecat unde au văzut cu ochii, schimbând acoperișul imobiliar pe un acoperiș auto. Camionete, rulote, autocare, sedanuri pot fi întâlnite pe marginile drumurilor naționale, alcătuind veritabile triburi ale faliților. Ei sunt, în mare parte, foștii baby boomers , ajunși acum la vârsta de 60-70 de ani și care n-au mai reușit să-și revină după crahul din 2008. În altă ordine de idei, asistăm la o tranziție trepidantă de la real estate la wheel estate.

La ce se rezumă viața unui astfel de nomad? La calcule și proiecții. La organizarea cât mai cazonă a spațiului strâmt din dubiță. La părul tuns scurt (ușor de îngrijit, cu igienă rapidă) și la roțile de rezervă. La jindul de-a avea o budă încorporată, ca la rulote, și nu o căldare goală de vopsea pe post de hazna. La munții de haine și pilote sub care te cuibărești, precum o fosilă, la venirea iernilor scitice din vestul SUA. La driblarea zilnică a nostalgiilor, printre care plutești ca un cosmonaut agățat de rămășița unui meteorit.

Printre acești meteoriți se află și meteoritul lui Fern. Cândva, Fern locuia într-un orășel minier din Nevada, pe nume Empire. Însă criza economică l-a transformat într-un soi de Petroșani, un teritoriu-fantomă, anulându-i până și codul poștal. Așa că Fern decide să ia calea nomadismului, plutind din job în job. Dar acesta e un aspect secundar, gravitația pe care Fern își sprijină unica rațiune de-a fi: doliul permanent după moartea soțului.

Corolar: "Fiecare cu ritmul tristeții lui", scria pe 18 iulie 1978 Roland Barthes în al său "Jurnal de doliu", admițând că doliul poate deveni un fel de-a locui pământul.

Bun. Sufletul enclavei este Bob, interpretat de un veteran al nomadismului: Bob Wells, care a pus bazele unei întâlniri anuale a nomazilor în Arizona – Rubber Tramp Randezvous , un mix de TEDx și piață de vechituri, de Alcoolici Anonimi și recepție diplomatică. Afișând o barbă colilie de Victor Hugo, Bob este Teoreticianul stupului; pentru el, viața nomadă este înainte de toate o formă de rezistență față de "tirania dolarului".

Încet, Fern devine o lentilă subtilă de studiu sociologic asupra acestei comunități marginale. De fapt, ea este singurul pion ficțional care face ca "Nomadland" să nu alunece în documentar. Rațiunea strategică adoptată de Chloe Zao este una pragmatică în sens activist: dacă nu ar fi folosit un mobil ficțional, încărcătura dramatică ar fi rămas conotată strict ca exotism social, însă unul într-o Americă și așa sufocată de rulote, n-ar fi depășit pragul emoțional al unui subiect de presă; or, această incizie ficțională în materialul documentar brut oferă acestor cazuri reale un cadru metaforic unitar. Iar metaforele, știm asta, sunt un magnet eficient de atenție publică. Fern este adoptată de enclava muncitorească nu neapărat ca un camarad de suferințe, ci mai degrabă în postura unui cronicar ori al unui culegător de folclor, de care acești "subiecți" au nevoie pentru a-și transmite crezul și năpasta. Firește că aerul aspru și hârșit al lui Frances McDormand, farmecul de proscris, semnele vârstei rimând fin cu decorul geografic și modul în care își compune facial solidaritatea contribuie la întregul proces al "naturalizării" ei în rândul comunității. Imaginați-vă ce discordanță ar fi fost dacă regizoarea ar fi optat, bunăoară, pentru Helen Mirren, a cărei postură dramatică educată la Royal Shakespeare Company ar fi domnit peste ceilalți cu grimasa unui colonialist, reducând totul la premisele unui produs National Geographic.

Paralel cu acest fir investigativ în ritm observațional, caută să se ițească un alt fir: doliul îi sabotează lui Fern o timidă și încordată tentativă de-a se aprobia de un alt bărbat - David, nomad și el. Însă eșecul produce altceva: o ultimă revizitare a fantasmei teritoriale a lui Bo, orășelul Empire, înainte de a se desprinde de orbita defunctului soț. Punct în care, pe un fundal de violoncel, suntem atrași într-un "discurs îndrăgostit" asupra nădăjduirii. Ultimele minute ale filmului sunt rezervate unei discuții între Fern și căpetenia nomazilor, Bob.

FERN: " Bo nu și-a cunoscut niciodată părinții și nu am avut copii. Dacă nu aș fi rămas, dacă aș fi plecat, ar fi fost ca și cum el n-ar fi existat. Nu puteam să-mi fac bagajele și să merg mai departe. El iubea Empire. Își iubea foarte mult meseria. Îi plăcea să locuiască acolo, toată lumea îl iubea. Așa că am rămas. Același oraș, aceeași casă. Așa cum obișnuia să spună tatăl meu: ceea ce este amintit, trăiește. Poate că am cheltuit prea mulți ani din viață printre amintiri, Bob. Știi ce vreau să spun?"

BOB: " Pot să-mi imaginez. Pot să mă identific. Vorbesc rar despre fiul meu. Dar astăzi ar fi... Astăzi ar fi împlinit 33 de ani. Dar acum cinci s-a sinucis. Încă mi-e greu să spun asta într-o singură propoziție. Și pentru o lungă perioadă, fiecare zi a fost... În fiecare zi, întrebarea a fost: Cum pot fi eu în viață pe acest pământ dacă el nu mai este? Și nu am găsit un răspuns. Au fost zile foarte, foarte grele. Dar am realizat că l-aș putea onora prin a-i ajuta pe oameni și a le sluji oamenilor. Îmi dă un motiv pentru a mai trăi încă o zi. Uneori, asta era tot ce aveam. Aici sunt mulți oameni de vârsta noastră și, inevitabil, există durere și pierdere. Și mulți dintre ei nu pot trece peste asta. Dar e în regulă. Unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult în această viață este că nu există un rămas bun definitiv. Știi, m-am întâlnit cu sute de oameni aici și nu am spus niciodată nimănui un rămas bun definitiv. Eu spun întotdeauna: ne vom vedea pe drum. Și chiar așa este. Și fie că trece o lună, un an sau uneori mai mulți ani, îi văd din nou. Mă uit pe drum și-i văd. Sunt sigur, în inima mea, că-mi voi vedea din nou fiul. Și tu îl vei vedea din nou pe Bo. Și atunci vă veți putea aminti împreună de viața voastră."

Bob, de fapt, nu face altceva decât să reformuleze un verset al făgăduinței din Acatistul de mulțumire "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!": "Slavă Ție, Celui ce ne-ai făgăduit reîntâlnirea cea dorită cu cei de aproape ai noștri, adormiți întru nădejdea învierii."

Într-o variantă de poster a filmului, Fern stă pe un scaun într-o cămașă albă de noapte, înconjurată de ocrul răsăritului. Și asta îmi amintește de Henry David Thoreau. Marele filosof naturalist avea în casă trei scaune speciale. Un scaun pentru singurătate. Altul: pentru prieteni. Iar cel de-al treilea: pentru societate.

Fern nu are decât un scaun: cel al milei. Singura ei patrie.

P.S.: Magnet de premii până acum, "Nomadland" se anunță printre filmele favorite la cea de-a 74-a ediție a Premiilor BAFTA.