Diferența evidentă a literaturii române de azi față de cea din perioada 2007-2010 nu e una de valoare - atunci ca și acum, în fiecare an apăreau cărți de poezie, de proză sau de critică admirabile. Ci e una de sistem al receptării, de autoreglaj metabolic: pentru fiecare carte foarte bună existau atunci măcar 15 cronicari literari gata s-o citească de la o săptămână la alta, gata s-o comenteze, să o plaseze în fluxurile vitale ale literaturii - pe care aveai senzația obiectivă c-o vezi crescându-ți sub ochi.

Acum, cred că sunt mai puțin de 5 cronicari literari gata să facă acest oficiu săptămânal - și, dacă spun 5, am totuși senzația că exagerez. Literatura română are aceeași mentație creativă & efervescentă - dar conștiința ei de sine a declinat, metabolismul ei e lent, bătăile ei de inimă sunt rare, ca ale unui organism ale cărui funcții critice au intrat în hibernare.

În plus, țesătura literaturii române era ea însăși mai deasă: trăiau încă marile legende ale generațiilor debutate în anii '60, găseai în reviste (rar - dar le găseai) interviuri cu Mircea Ivănescu sau poeme de el, Mircea Horia Simionescu era de asemenea în viața, Emil Brumaru era mai viu decât tot restul literaturii române contemporane luat la un loc. Era posibil (ba chiar aproape inevitabil) să-l întâlnești la festivalurile bune pe domnul Brumaru alături de cei mai recenți debutanți în poezie, poete & poeți pe care de regulă îi citise, cărora le făcea prezentări explozive (precum la Iași, de exemplu, într-un festival de prin 2008, dacă nu mă înșel, care avea în titlul oficial cuvântul "poeți" alături de cuvântul "trufe", și unde domnul Brumaru a ținut întregi conferințe entuziaste despre Constantin Acosmei și Ruxandra Novac). Sau, ca la Oradea, la zilele revistei Familia, puteai vorbi o seară întreagă despre poezia recentissimă împreună Gheorghe Grigurcu - domnul Grigurcu ne-a ținut, mie și lui Claudiu Komartin, câte o conferință privată despre poezia noastră (eu semănam cu Rubliov, domnul Grigurcu știa inclusiv că m-am lăsat recent de alcool, mi-a spus că e un exces pe dos la care trebuie să am grijă, exact ca la iconari & la mistici - avea, evident, dreptate). Doamna Mălăncioiu circula încă pe la festivaluri, mă intimida însă mai tare decât domnii Grigurcu sau Brumaru, așa că am vorbit foarte puțin cu ea - și regret și azi că nu i-am spus direct cât de tare îi admir poezia, tot mai esențială pentru mine pe măsură ce trece vremea.

Țesătura lumii poetice era mai deasă atunci, cum zic. Erau ziare, evenimente, toată lumea se ducea undeva sau venea de undeva, toată lumea vorbea despre cronica lui X sau lui Y la cartea lui Z, douămiismul nu era încă o etichetă de istorie literară, ci fie o școală a prieteniei, fie una a resentimentului, coexistând mai ales într-un cenaclu virtual la fel de esențial pentru generația noastră cum a fost Cenaclul de Luni pentru generația 80, sau cenaclul Universitas pentru generația 90 - mă refer bineînțeles la Club literar; niciodată n-am mai avut emoții ca acolo, atunci când postam un poem și așteptam cu inima cât un purice reacții la el. Era activ 24/7, postai la orice oră a zilei sau a nopții - și aveai aproape instantaneu reacții, toate la o intensitate pasională (pozitive & negative, deopotrivă), toate inteligente (chiar și când se prosteau), toate calitățile & toate defectele generației 2000 erau coagulate ca-ntr-o lupă imensă în ecranul care găzduia Clubul literar. Calitatea supremă cerută unui text erau autenticitatea: orice poem putea fi oricât de inteligent, speculativ, vizionar, imaginativ, haios, afurisit, devastator, tonifiant - dacă nu era autentic, dacă suna a literatură, nu a viață nemijlocită, era în zadar. Orice poem al generației trebuia să demonstreze că poetul trăiește - acum mi se pare semnul unei fragilități și al unei nesiguranțe al unor tineri care nu sunt siguri că trăiesc cu adevărat, atunci însă autenticismul obligatoriu ni se părea, dimpotrivă, semnul forței noastre absolute.

Și erau încă premii literare, Uniunea Scriitorilor acceptase să premieze un tânăr poet care nu era membru al ei, preferându-l pe Dan Sociu lui Aurel Pantea (ah, ce conversație pătimașă am avut la Sighișoara cu Aurel pe tema asta - în care el a știut să-mi arate, în cele din urmă, ce înseamnă să fii nu doar un poet admirabil, ci și un om așijderea), premiul Eminescu era încă imaculat, premiile revistelor (de la România literară la Observator cultural și Cuvântul, de la Tribuna la Ateneu și Transilvania) încercau să țină cât se putea de atent pasul cu toată munificența asta de Nopți arabe dezlănțuite - literatura strălucea inclusiv undeva în afara literaturii, riguros în același sens în care spune Gellu Naum undeva că erau vremuri în care soarele strălucea deasupra soarelui.

Iar apoi, aproape peste noapte, cronicarii s-au retras din presa literară, presa literară a început ea însăși să moară - încât biata literatură română, la fel de strălucitoare ca și până acum, suferă nu de hipersocializare, ci dimpotrivă - de o enormă singurătate. O ființă strălucitoare - pentru care însă sunt tot mai puțini ochi care s-o vadă, minți care s-o priceapă.

Ceea ce înseamnă că, într-un fel, e mai poetic să fii poet acum decât atunci. Toate admirația mea pentru tinerele poete, pentru tinerii poeți care aleg acum să participe la exercițiul ăsta de singurătate strălucitoare. E o devoțiune mistică în gestul lor, pe care sunt sigur că ei nu-l înțeleg încă în toată splendoarea lui.