Context

Citesc în Wikipedia că 2005 a început într-o zi de sâmbătă. Anul în care Fox Kids a devenit Jetix. Și că s-a descoperit o planetă pitică, Eris, din Sistemul Solar. Pe 14 februarie a fost fondat YouTube. În 29 martie aflam de la televizor că trei ziariști români au fost răpiți în Irak de niște teroriști. În 30 martie, la postul Al Jazeera apărea o înregistrare cu cei trei, muți, înfricoșați, iar pe 22 aprilie îi vedeam din nou, tot la Al Jazeera, aflam și că răpitorii cer retragerea trupelor române din Irak în patru zile, altfel îi vor ucide pe ostatici. Era o perioadă în care erau răpiți jurnaliști, unii chiar decapitați. Așa se zvonea. Pe 23 aprilie a apărut prima postare pe Youtube, un tip în fața unui elefant, la Zoo ( Me at the zoo.webm ). Pe 25 aprilie, România semna la Luxemburg Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Pe 1 iulie intra în circulație leul nou, care, pînă la sfârșitul lui decembrie 2006 avea să fie folosit în paralel cu leul vechi. 10.000 lei vechi = 1 leu nou. Pe 30 noiembrie, niște chirurgi francezi realizau primul transplant de față. Pe la sfârșitul anului a fost lansat Sistemul Național Unic pentru Apeluri de Urgență – 112. În 2005, studenți de la Litere (și nu numai) scriau la un roman colectiv pe care aveau să-l intituleze, în cinstea lui Ernő Rubik, inventatorul celebrului cub, chiar RUBIK.

În mediul literar, cu un an înainte, la Târgul Bookarest, în Lăptăria lui Enache, se pornise campania de promovare "Votați literatura tânără“, legată de primele romane din colecția "Ego-Proză" de la Polirom, scrise de tineri autori. Era soare, era cald, era mare vânzoleală. Era sfârșitul lui mai, începutul lui iunie. Se porniseră entuziasmul, pofta de citit, pofta de scris, emulația. Era epoca blogurilor, fără " like "-uri, dar cu comentarii adesea interesante, cu texte dense, ample. Blogurile elitelor! Și politic parcă se înseninase (desigur, aveam să constatăm în nici doi ani, poate mai puțin, că a fost doar o iluzie). În 2007, intrarea în UE a fost o mare gură de aer. Călătorii fără stat la coadă la ambasade, fără umilințe. Și îmbunătățirea Net-ului, viteza de conectare din ce în ce mai rapidă, avea să conteze. Branșare la lumea largă! Apariția amicului Google Search.

Rubiktext

În 2005 se scria de zor, cum spuneam, la un roman colectiv, căruia cred că nimeni nu-i dădea șanse să se și încheie, darămite să fie și publicat de o editură prestigioasă ca Polirom. Roman + DVD! Ciudat, nu în colecția Ego-Proză, a debutanților, ci în colecția "FICTION LTD" – destinată consacraților! Ideea încolțește într-o seară din februarie 2004, după o întâlnire ca de cenaclu (evitam cuvântul!) în care se tot citeau poezii. Nu prea grozave, ziceam noi, ultraexigenți, deși, comparat cu unele dintre volumele debutanților de azi, multe dintre ele chiar erau bune. Așa că, în seara aceea de februarie, când lumea era în sesiune, vreo 10 inși ("nucleul dur"), care au părăsit stabilimentele de învățat pe rupte pentru examene ca să se întâlnească iar, traversau Bulevardul Magheru ca să ajungă în Lăptăria lui Enache, locul preferat al studenților, artiștilor, scriitorilor tineri. Cum acolo nu mai erau locuri pentru toți, ne-am mutat la o cafenea nouă din aceeași clădire, Café Deko, în care ne-am trezit singurii mușterii, ne-au și lăsat să unim mesele pe chestia asta, puteam avea pretenții. Și din senin, hodoronc-tronc, a apărut ideea de a scrie împreună un roman. Idee acceptată cu entuziasm, dar și deconcertare (nimeni nu scrisese proză până atunci!). În noiembrie se strânseseră deja câteva capitole, de vreme ce aveau să fie publicate, fragmentar, în numărul doi din B-tonuri , o revistă nostimă a studenților de la Litere, redacția fiind alcătuită în proporție de 90% de viitorii autori ai romanului Rubik , care avea să fie publicat de Polirom în 2008.

Pe parcursul anilor, între 2004 și 2008, ne-am întâlnit noi, cîțiva dintre "rubici", și altfel: la școală, cum ar veni, la cursuri – eram și profesoara lor! Cu cei mai mici discutam despre avangardă, cu cei mai mari despre literatura postbelică, cu câțiva despre proza interbelică, cu cei mai mulți despre literatura experiementală, unde le mai dădeam și teme ciudate, de pildă să scrie proză cu multe note de subsol!

Îmi aduc aminte de un text al Valentinei Chiriță, singura care a renunțat repede să facă un capitol al ei în Rubik , dar care a venit la întâlnirile noastre și a și citit din poezia ei, pe care noi n-am prețuit-o atunci cum se cuvenea, prea ocupați de roman fiind. Valentina avea să devină Val Chimic, deschizătoare de drumuri pentru o poezie mai altfel la sfârșitul anilor 2000. Prima "postdouămiistă", cum ar veni.

Ne întoarcem în 2005. Se deschiseseră porțile, așadar, pentru literatura tinerilor. Și prietenii mei "rubici" aveau un entuziasm specific studenților și o exigență pe măsură. În paginile micii reviste (ca format) B-tonuri , cineva scria legat de colecția "Ego-Proză": "E clar că avem de-a face cu un fenomen în literatura contemporană, cu siguranță binevenit. Dincolo de acest lucru, rămân cărțile în sine. Ce propun ele, ce vor să spună și cui? Suntem în fața unui alt fel de discurs literar care ne ia prin surprindere, chiar a unei generații sau în fața unui foc de paie care se va consuma rapid?". Și, în același număr, cronici pozitive la mai multe cărți din colecția "pe val", toate apariții recente.

Pe acest fundal, ne tot întâlneam în sala 314. Săptămânal, apareau niște afișe A4 cu misterioasa propoziție: "Miercurea, la 314, se citește ce se scrie". Atât. Fără numele meu. Cred că nu erau nici numele celor care urmau să citească. Doar data și alt design grafic. Veneau destui curioși. Erau derutați că ne vedeam de treabă, nu aveam timp de texte în afara preocupării noastre. Primele două capitole au fost citite în amfiteatrul Odobescu, găsisem sala noastră preferată, cu hublou, 314, ocupată. În ea ne simțeam noi ca într-un submarin (" yellow submarine ", desigur!). Și, după o vreme, ne-am mutat, fără caracudă, în mica încăpere de la capătul coridorului de la etajul trei, "sală" fără cifră, probabil cândva o debara pentru măturile și gălețile doamnelor care ne asigurau curățenia din săli și care devenise redacția B-tonuri. Aici se putea și fuma! Bine, erau vremuri în care încă era voie să fumezi chiar pe holurile Facultății! Où sont les neiges d’antan? În traducere liberă: unde sînt fumurile (la propriu și la figurat) de altădată?

Prin 2006, cred, l-am cunoscut pe Alexandru Patatics, cu ocazia unui colocviu despre literatură și imagine desfășurat la noi, la Litere. Era profesor la UNArte, secția Foto-Video. În timp ce-l ascultam vorbind despre imagine, mi-a venit în minte ideea unei colaborări între studenții mei, literații, și studenții lui, foto-videaștii. Ce-ar fi să facem ceva-altceva? Hyperliterature! Text cu link -uri care să trimită la alte texte, la imagini și filmulețe. Poate totul pus pe Net, deschis unei vaste și democratice colaborări... universale! Punem un emoticon aici:)

Zis și făcut! Au început întâlniri cu studenții lui Patatics, mici filmări, chiar de-ale lor, care se potriveau cu ce se aduna în roman. Am și fost o dată sau de două ori la cursurile de la UNArte, am participat la niște happening-uri.

Tot prin 2006 proiectul nostru a ajuns la urechile unui cunoscut de-ai mei din Franța. I s-a părut interesant și mi-a propus să vin câteva săptămîni împreună cu o mică echipă de studenți (doi?) ca să lucrăm, tehnic, acolo la programele care ne-ar fi deschis calea spre ceea ce visam: roman pe Internet. Desigur, nu se putea ca eu sau studenții să lăsăm baltă cursurile. Dar poate ar fi meritat să încercăm...

Din aceeași perioadă 2005-2007 îmi amintesc întâlnirile noastre cu diverse ocazii, filmările pe care le-am făcut singuri, de la un punct încolo, fără videaști, pentru DVD-ul care avea să însoțească romanul. Îmi amintesc de lansarea cărții la Bookfest, cu noi de față, fără "vorbiri", cum se obișnuiește, fără critici literari, doar cu un filmuleț făcut de Patatics cu niște jucării aduse de mine de acasă și cu participarea a doi, trei "rubici", filmuleț care rula în buclă pe un ecran mare, un fel de trailer (pe unde o fi?). Îmi amintesc de lectura de la clubul Expirat, unde s-a citit în timp ce DJ-ul de acolo făcea inserții muzicale. Dar lectura cu cele mai mari emoții a fost la Litere, într-o sală mare, 317, cred, gemea de lume, studenți din toți anii, chiar și câțiva scriitori (îmi amintesc de Florin Iaru și de Cecilia Ștefănescu, de pildă). Atunci au citit Ana și Gruia textul lor scris la patru mâini, Ana cu spatele la public, Gruia cu o cagulă trasă peste cap. Happening , ce mai! Îmi amintesc și descinderile noastre la Ota (o casă a unuia Ota, care funcționează până azi, da, da, și unde am sărbătorit 10 ani de la publicarea Rubikului în 2018). Odată am fost la lansarea romanului lui Răzvan Rădulescu, Teodosie cel mic. Ne imaginam puhoi de oameni. Era doar Răzvan cu niște prieteni și s-a bucurat că am ajuns și noi. Altădată ne-am nimerit la un silent disco – se dansa cu căștile pe urechi (era ceva nou!). Dacă n-aveai chef să dansezi, puteai să stai de vorbă în liniște cu prietenii, în timp ce ciudații se bâțâiau pe muzica numai de ei auzită. Poate să mai amintesc ce trupe ascultam pe vremea aia (dar ceva-ceva se găsește în roman). Am fost, de pildă, câțiva dintre noi, pe la concertele Kumm și Urma, care erau pe val. Concerte în Lăptăria lui Enache – spațiu mic, lume frumoasă.

Noul context

În vara lui 2020, căutând versiunile finale ale unor texte trimise unor reviste – invitații la anchete, eseuri solicitate pe diverse teme (o să le public într-un volum, două) –, m-am apucat de răscolit prin cutia poștală electronică din 2005 încoace. Tot ce se adunase până atunci, la o altă adresă, de la Hotmail, dispăruse pentru totdeauna, conținuturi înghițite de neant. Păcat, că erau și lucruri cu adevărat valoroase, scrisori de la prieteni, de la scriitori de prin lumea largă, cu care mă întâlnisem cu prilejul unor festivaluri internaționale etc. Dispăruseră și mesajele din 2004, de la începuturi, dintre noi, "rubicii". Dar am descoperit cu surprindere o grămadă de e-mailuri dintre 2005 și 2008, când am predat volumul: unele legate chiar de un film care urma să se facă după roman, am dat și de versiunile de scenarii scrise de un băiat, Luca Dinulescu, astăzi prozator și scenarist, altul scris de Raluca Nestor, atunci studentă la UNArte, azi profesoară acolo. Am găsit chiar și o platformă cu distribuția pentru film (numele și fotografiile unor actrițe/ actori tineri) și idei de locații pentru înregistrări. O arhivă impresionantă, nu mai știam că s-au strâns atîtea. Le-am adunat rând pe rând aruncându-le pe WhatsApp spre Marieva (autoare "rubică") și alte câteva spre Gruia (alt "rubic"). Peste 150 de pagini de... Rubik – making of. O carte!

Au trecut de când am publicat romanul peste 12 ani. Acum avem un mic grup pe WhatsApp. În urmă cu cîteva zile am schimbat o grămadă de mesaje legate de prietenia noastră, de la începuturi până azi. Întrebări și răspunsuri... Cine a scris primul capitol? (Nu se știe!) Când? (Nu știm exact!) În ce ani erau ei când am început romanul? (Confuzie mare!) Când a apărut YouTube în viața noastră? etc. etc. Cristina a trimis numărul 2 din B-tonuri (ea îi zice revistei betonel ). Ce surpriză! Mă întreb cum ar fi arătat romanul nostru azi, în vremea selfie -urilor, a telefoanelor smart , a iPhone-urilor, a dronelor. N-avem de atunci nici măcar o singură fotografie împreună. Nu că n-am fi putut să facem una, dar nu era o preocupare. Ei, dacă ar fi existat Facebook și Instagram, probabil făceau ei o grămadă de poze ca să aibă ce posta pe pagina lor – sau poate nu! Dar cum ar fi fost dacă aveam un grup pe WhatsApp? Cum ar fi fost? Am început cu niște studenți, acum câteva luni, un "romănel" – primul roman scris pe WhatsApp, cum ar veni, dar ne-am oprit, deocamdată (ca să-și vadă de licențe). S-ar putea chema PODUL. Acum vreo două luni am chemat la un party imaginar, pe hârtie/ laptop, în POD , și alți studenți cu îndeletniciri de-ale scrisului, au fost chemați și câțiva "rubici". Gruia a și trimis versiunea lui de party. Deci, Jocul continuă. Și legăturile dintre generații diferite de studenți. Asta îmi place mult.

Anexă 1 (rămânând ca anexele până la 100 să apară în alte locuri/ timpuri)

În 2005 s-au întâmplat în viața mea personală, în relațiile mele cu câțiva scriitori, niște rupturi inexplicabile. Descopeream că oportunismul e mai puternic decât vechi prietenii. Dureroasă constatare. Despre acel episod, care ține de... istoria vie a literaturii (a mediului literar românesc) altădată, pe larg – adică despre moravuri, căci despre ele se vorbește, pe față, mai puțin pe la noi. Ei, și în acest context, în care mă despărțeam de niște falși prieteni, apar tinerii ăștia care mă înconjoară cu solidaritatea lor. Și, cam în același timp, aproape îmi era altă grupă de studenți (cu Irina, cu Florin etc.), pentru care începusem să scriu, după un seminar despre poezie, o carte: Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie (publicată în 2006). Un volum de poezie de vreo 300 de pagini, mai ciudat între speciile "genului liric" cu care cititorul e familiarizat încă de pe băncile școlii. O pledoarie pentru poezie, în versuri, cu inserturi de proză/ scenariu/ jurnal/ note de subsol/ soundtrack , destinată oamenilor inteligenți (cum erau studenții mei), dar reticenți față de adierile prea "lirice" și metaforice. De precizat că poezia nu era pe atunci deloc pe val. Nu erau atâtea "evenimente" ca azi, mondenități, rețele de socializare unde fiecare postează ce dorește, adunându- și like -urile de rigoare în funcție de varii parametri, nu intru în amănunte. Și despre acei studenți pentru care am scris cartea și care îmi sunt – unii dintre ei – prieteni la fel de buni ca unii dintre "rubici" (s-au și intersectat, de altfel) rămâne să vorbesc altădată. O altă secvență din Istoria vie a literaturii române.