Am mai multe artere, dintre care una mă preocupă în mod special.

Am o arteră care s-a apropiat excesiv, îngrozitor de mult de nervul auditiv.

Acea arteră infidelă, care și-a părăsit conglomeratul de baștină, s-a decis să asfixieze un spațiu altădată larg dintre ea și nerv. De fapt, nu știu care, Nervul sau Artera, nu și-a mai putut stăpâni pulsațiile și s-a lăsat condus periculos de aproape de celălalt.

Rezultatul, pe lângă o tensiune transmisă din cap în vine (și-mi vine să las cu totul actul ăsta pretențios de respirat-pompat), e un sunet.

Copilul apropierii dintre o arteră și un nerv e un sunet. Nu e o lecție de biologie ce vă povestesc, e o lecție despre cum genetica poate fi o piedică; radicalism genetic vs. Liber-arbitru și putere de schimbare – da, o luptă seculară soldată cu predispoziția mea de a auzi un sunet ce nu mă reprezintă, dar e al meu. Îl aud, e al meu, eu nu-l vreau, el tot se cere și se impune auzit.

Sunetul acesta poate fi un trosnet, un scaun căzut pe spate în școala generală, când colegului i s-au împrăștiat creioanele din penar, caietele din ghiozdan, speranțele și noi am râs – haha – doar că, departe de a fi un eveniment rușinos ocazional sau unic, trosnitul acesta se prelungește cu puterea unui elastic ce nu poate fi rupt.

Trosnet la infinit sau acest sunet e altceva.

Mai poate fi sunetul serenadei de cicade japoneze la lăsarea serii, doar că sunetul meu nu e muzică de fundal. Sunetul meu care nu mă reprezintă e imperativ, e un protagonist de școală veche, un flăcău șarlatan cu țigara în colțul gurii și cu organele sensibile la cheremul femeilor. Problema cu acest bărbat e că nu se lasă până nu îi consemnează cineva importanța într-un caiet intim, iar sunetul, pentru că îi seamănă, se cere și el observat, cere să-i fie, mai presus de toate, victimă.

Sunetul meu cameleonic mai poate fi un horcăit de porc, doar că nu cel din coteț așteptând tăierea, nu. Porcul acesta nu mai așteaptă nimic. Din animal s-a prefăcut în măcelar cu țeastă de satâr și – aaaahhh – sunetul meu s-a transformat în vâjâit, seamănă cu sunetul vântului ce smulge de pe garduri stropii atârnând de găurile rămase în urma potrivirii sârmelor de către un artizan obsedat de lipsuri.

Din vâjâit înapoi la horcăit. Horcăitul din ureche poate fi idilic, modificat subiectiv din simpatia pe care o arăți față de orice om sau lucru în preajma căruia ai petrecut suficient timp (de aceea se îndrăgostesc și victimele de abuzatorii lor) sau romanțat de potentul aparat cosmetizant al secolului XXI. Generația Z se pricepe cel mai bine să suprasolicite o idee până rămâne o cutie de carton vidată de conținut și umplută un răstimp cu uitarea oamenilor, când ideea "iese din trend", dar ea va recăpăta valențe meritorii la momentul oportun. Știm cu toții că cel mai prielnic moment e DOAR momentul de după recesiune, când supravalorificăm ghetele ponosite din pod, pentru că dacă unii au uitat de ele, ceilalți, cei care n-au uitat și și-au pironit ochii pe acest bun (de vândut mai târziu), ei pot în sfârșit profita și vinde la un preț exorbitant o idee expirată cu titlul de noutate reinventată.

Tot timpul, ce vom avea e ce am avut, doar că sub alt nume. Rebotezarea e cel mai sfânt ritual al Oportuniștilor, iar nimeni nu înaintează a copyright claim, pentru că toți ceilalți au uitat de ghetele desuete din pod.

Mă întreb cum ar vinde ochii oportuniști vuietul din urechea mea. Mint. Nu mă interesează și vuietul nu mai e nici măcar prezent acum când scriu. Totuși, scriind despre el îl invoc și-l fac prezent în imaginar, dar dacă el chiar va apărea, atunci ce voi face?

N-am virtuți de marketing, nu știu să împachetez un cadou urât în hârtie drăguță și să-l numesc frumos. "Asta, asta trebuie să înveți", mi-ar spune Oportunistul, iar eu i-aș răspunde că nu, fix asta nu trebuie să învăț ca să nu ajung să vând produse expirate și să creez o societate în care oamenii slăvesc idei fermentate (care nu sunt un vin bun), opinii mucegăite (fără savoarea brânzei) și cel mai, cel mai mult, motive veșnic resuscitate pentru consum.

Am experimentat peisajul dezolant al marketingului și spălării de creier din unghiul multor roluri. Am fost uneori spectator nemulțumit pe scaunele de la mijlocul sălii de spectacol, nemulțumit pentru că, pe de o parte, nu citeam în fața mea decât formele inconsecvente ale capetelor, raza mea vizuală nu cuprindea nicio fărâmă din scenă și, pe de altă parte, zumzăitul pronunțat al celor din spate acoperea până și frânturile de sunet care ar fi putut ajunge la urechile pămpălăilor middle class de pe rândurile din mijloc. Alteori, mi-am intrat în rolul de acuzator, înjosind plebea care se întindea înainte și, nu de puține ori, am fost și eu la rândul meu pe scenă, în lumina și în ropotele de călcâie denunțătoare, știrbindu-mi principiile din dorința de apartenență sau pentru că eram prea slab.

Plebea, Acuzatorul și Acuzatul, acest triunghi anapoda, această ierarhie non-rizomatică foarte rigidă mă înspăimântă, nu pentru că subliniază adevărul, nu pentru că pictează portretul actual, ci din cauza pronosticului iremediabil pe care îl lansează din mijlocul intersecțiilor. Haideți, îl știți și voi, mai trebuie să-mi iau din timp să-l rostesc?

În timpul acela aș avea ceva de vândut, ceva de consumat sau ceva de invidiat, pentru că sunt un mic proletar nostalgic suspinând după comunismul ratat, așa că nu-mi fura din timp, doar dacă ai ceva mai prețios să îmi oferi.