nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Eternul și fascinantul... Leonida

Mi-a plăcut să citesc de când eram puști, intrând în lumea poveștilor imaginându-mă și pe mine personaj în ele. Poate din asta am urmat un liceu de filologie, și ulterior am mers la literatură comparată, unde am avut șansa să iau contact cu marile literaturi. Unii autori m-au fascinat din pleiada mondială a scriitorilor, alții nu mi-au plăcut deloc. Cert este însă că nu mă așteptam ca un autor din literatura română, recent descoperit și promovat, să mă fascineze cum a făcut-o Leonida Neamțu. Am văzut câteva spoturi publicitare referitoare la colecțiile editurii și reeditarea unor autori mai necunoscuți, însă la o primă vedere nu am fost atras în mod deosebit. Până am intrat într-un anticariat din centrul capitalei și, plimbându-mă printre rafturi, am văzut un roman de Leonida. Nu era la locul său din secțiunea de literatură română, ci era pus într-o altă zonă, poate de un cititor nehotărât. L-am luat cu sfială, dar având în vedere prețul decent, am spus să-i dau o șansă. Și am făcut-o! Pot afirma că uneori nu tu alegi cărțile, ci cărțile te aleg pe tine, la momentul potrivit, atunci când ești pregătit să le descoperi povestea.

Am parcurs până acum cinci romane de-ale sale și efectiv este un autor ce creează dependență. Asta pentru că personajele sale nu sunt tipice, ci fiecare ascunde un secret. În cărțile lui Leonida Neamțu nimic nu este întâmplător, iar fiecare element de acțiune se leagă pentru a duce către deznodământ, care uneori este explicat, alteori nu. Eu am început lectura în ordinea aparițiilor, având norocul ca volumul găsit să fie chiar primul al seriei. Romanele Acolo unde vântul rostogolește norii și Chirie pentru speranță au fost primul meu contact cu autorul clujean, chiar dacă mi-au părut mai dificile, asta pentru că nu îți dai seama în ce gen să-l încadrezi. Ori e roman polițist, ori e roman de aventură, ori de spionaj, toate genurile se întrepătrund. Ajungând la Toporul de Argint, mi s-a confirmat genialitatea acestui autor atât de puțin cunoscut. Pe parcursul lecturii mă gândeam că dacă s-ar fi născut în altă țară și ar fi avut parte de o promovare pe măsură, cărțile sale ar fi fost la un nivel de bestseller internațional. Anchetatorul Adrian Mocanu este cel care va încerca să deslușească moartea unui personaj din romanul amintit, iar despre cine este vorba veți descoperi citind volumul. Cert este că imaginile vizuale create, suspansul, trecerea de la un plan narativ la altul te introduc pe tine, cititor, în mijlocul acțiunii. Toporul de Argint ar merita ecranizat, și garantez că ar fi succes de box-office fără niciun fel de problemă. Lectura este destul de ușoară, însă talentul său de povestitor duce la unele replici geniale. Un exemplu:

Octavian Sorel nu întârzie. Mai apoi, Adrian avea să afle că, de fapt, numele lui e Zorel, un nume demn de un pechinez alb cu panglici și zulufi, Tavi însă îl înnobilase, stendalizându-l.

Nu pot să îmi explic de ce un scriitor ca Leonida Neamțu nu a avut parte de o promovare mai intensă până acum și de ce romanele sale nu s-au găsit pe rafturile librăriilor, mai ales că este un autor cu un potențial de marketing și vânzare enorm. Nici internetul nu abundă de informații despre el, multe dintre înregistrările și dezbaterile despre acesta fiind de dată recentă. Decedat în anul 1991, romanele sale au fost scrise în perioada comunistă, când cenzura tăia în carne vie, însă, cu toate acestea, nu găsești o doză de pesimism sau de gri în acțiunea lor. Chiar și anchetarea unor crime sau nelegiuiri ori dispariția din scenă a unor personaje este zugrăvită și cu seriozitate, dar și cu o oarecare doză de umor, care plutește de-a lungul povestirilor. Nu de puține ori am descoperit și câteva șopârle la adresa regimului și a agenților de Securitate din timpul comunismului, chiar Adrian Mocanu sau Blondul putând fi foarte bine încadrate în aceste structuri. Să dăm un exemplu de această dată din romanul Acoperiș cu demoni:

Și asta o știți? Adică... bănuiți... Da, au venit. Doi inși... S-au așezat de o parte și de alta a mesei și s-au uitat fix în ochii mei, până ce am început să dârdâi. Pe urmă unul din ei a spus că, dacă-mi golesc imediat buzunarele, dacă predau imediat plicul, fără o vorbă, nu voi păți nimic. L-am dat. Ce era să fac? Mă speriasem rău. Cei doi erau, ziceți, de la Secu?...

— Vrei să zici, de la mănăstirea Secu? Surâse colonelul. N-aș crede! Cam cum arătau?

— Știu și eu? Ceva între vagabond și gentleman...

E clar că asemenea lucruri nu prea aveau ce căuta în textele vremii, cert este însă că autorul a știut cum să le așeze și mă aștept cu siguranță ca pe parcursul lecturii celorlalte romane din serie să mai găsesc astfel de trimiteri. Leonida Neamțu este un scriitor care din punctul meu de vedere ar trebui să își facă loc în programa școlară, pentru că are un stil de scriitură atractiv pentru tinerii de astăzi. Și ar trebui să își facă loc, de ce nu, și pe scena unor teatre, fiind un autor cu un text adaptabil scenic. În timp ce citeam Toporul de Argint, îl vizualizam efectiv cum ar fi arătat pe o scenă de teatru, cu decoruri, lumini, cu atmosfera aceea sumbră de orășel de munte, unde toată lumea este complice la o nelegiuire. Dacă spectacolul Cursa de șoareci a Agathei Christie se joacă și se bucură de succes în lumea întreagă, de ce un autor care, cu toată asumarea o spun, o întrece în unele momente în suspans, nu și-ar putea găsi locul pe o scenă în țara lui, sau chiar la Cluj, în orașul său de baștină? Lansez astfel o provocare pentru creatori, poate cine știe, vom avea o premieră cu unul dintre textele sale. Întâmplările din orășelele mici de munte le-am regăsit recurente în opera autorului, fapt ce m-a dus repede cu gândul la o cheie de lectură a acestora prin intermediul unui film românesc. Este vorba despre O lacrimă de fată în regia lui Iosif Demian după un scenariu de Petre Sălcudeanu, autor pe care îl regăsim publicat de aceeași editură ce l-a adus cititorului și pe Leonida Neamțu. Cuplul de anchetatori Maiorul și Panaitescu pot fi foarte bine asemănați cu duoul Adrian Mocanu și Blondul, amândoi implicați în diferite anchete. Vorbeam mai sus că personal lecturile sale mi-au dat dependență, însă poate cititorul se întreabă care au fost motivele punctuale?

În primul rând, stilurile și îmbinarea mai multor planuri narative, fără a încurca cititorul. Așa-zisul punct de vedere al mai multor personaje asupra unui fapt poate să creeze un puzzle în mintea lectorului, puzzle pe care ulterior acesta îl va pune cap la cap. Uneori acțiunea se încheie brusc, fără a primi vreun deznodământ foarte clar. Așadar, fiecare își poate concepe propriul final. Un alt aspect ar fi construcția personajelor, dar și rolul pe care îl joacă în economia poveștii, unele dintre ele având în același roman mai multe roluri. Spuneam la început că fiecare ascunde un secret și este fascinant felul în care le descoperi ascunzișurile, iar uneori, cel pe care l-ai crede capul răutăților este de fapt personajul-cheie care ajută la rezolvarea acțiunii. Al treilea aspect ar fi jocul de limbaj și de cuvinte. Leonida Neamțu este un maestru al cuvintelor, având un umor atât de subtil, încât cu greu te poți prinde de trimiterile pe care le face. Ușurința lecturii și ritmul alert al acțiunii, care te ține în priză și te face să îți dorești să achiziționezi cât mai repede următorul volum.

Vă recomand cu căldură să îl descoperiți, asta dacă nu ați făcut-o deja, pentru că va fi o lectură ce o să vă îmbogățească la nivel cultural. Poate la început autorul vi se va părea un pic greoi, dificil, asta pentru că nu are un stil specific și mereu există răsturnări de situație. Însă cu perseverență veți descoperi o lume uluitoare, cu personaje de care cu siguranță vă veți îndrăgosti și vă vor rămâne în suflete. Chapeau, Leonida Neamțu!

Andrei BULBOACĂ

Doctorand în Studii Culturale, la Facultatea de Litere, Universitatea din București.