Noul volum de poeme semnat de Adi G. Secară, intitulat după numele unui raion și oraș ucrainean, cuprinde texte dense, străbătute de emoție autentică, poeme de un misticism insolit, născut mai curând din intuiții apocaliptice decât din doctrine. Cotidianul, în secvențe de un vizual percutant, demontările lingvistice și un ceva autentic, specific scrisului său - sunt doar trei dintre calitățile volumului. Iată o mostră de câteva versuri: am vrut să scriu am belit-o/ dar nu sună decât vulgar/ precum o balegă căzând/ dintr-o vacă sfântă/ pornită în pelerinaj...

Meditație și pe alocuri discurs pentru un public restrâns, volumul lui Adi G. Secară vine cu o explozie de imagini, cele mai multe în linia expresionismului, pe care și-l revendică prin Trakl, subordonate parcă nu cromaticului, ci asocierilor ostentative. Moartea e un păun, implant iconic dominant, un fel de umbră care plutește de-a lungul volumului:

"În marș de cuvinte-oase
înalți pulberea unei iubiri-plămân

ești singur cu moartea-păun

te omenește ca pe un cal fără oase ai mai rămas doar tu
și mormântul tău
cât un pumn de cenușă"

Aroganță și experiență labirintică, iată două sensuri care fac mai mult decât numeroasele imprecații pe care poeții i le-au adresat morții.

Este aici și un anumit tip de bravadă culturală, care mie îmi amintește de romanul său, Pirapitinga, un exces intelectual, care străbate volumul, cu trimiteri la cărți, scriitori, fenomene, citate etc. Între acestea, de interes sunt marile bătălii, Termopile apărând aproape diegetic, nu ca la TS Eliot, în ideea de-a reintegra trecutul în clipa cea repede, ci mai curând pentru a institui sensurile apăsătoare ale efemerității. Orice bătălie e un reper ridicol într-o istorie care nu mai contează:

"arheologi bizari
care caută în viitor cucuta lui Socrate

între Sparta și Athos un Horodok ridicai din aproape nimic"

Mai ales într-o lume în care cuvintele și-au pierdut încrederea în gurile care le spun, conceptul de război - glorioasa bătălia (:)) - frizează ridicolul. Deși atinge aici zona ironiei critice, Adi G Secară nu recurge la demersul retoric, care domină poezia contemporană, transformată parcă într-un nesfârșit poem, nici la mijloace ieftine, de genul narațiunii-raport ori la consemnarea sictirită, ci alege calea curată a metaforelor, fără să-și trădeze declarata intenție de a frapa, de a încerca zona paradoxului, mai ales prin imagine, în sensul ăsta rămânând fidel expresionismului. Tocmai de aceea, pentru el universul e un imens furnicar în care lumea caută sânge pentru lămpi/ care vor lumina doar degetele noastre căutându-se în dimineți/ atârnate la uscat.

Imaginea se naște deasupra cuvintelor care s-au ofilit ori în a căror forță nu mai merită să crezi. Ce declarație mai contează, în mormanul de vorbe moarte? Doar imaginile unor foste cuvinte mai au importanță, încât oratorul însuși se refugiază în iluzoria apariție a unui armăsar (cal fără oase) care te-ar iubi alergând pe norii oglindiți în apele/ gândurilor pe care le-mparți tu cu zânele/ deloc ridicole/ strânse în pielea șerpilor năpârliți

În consecință, literatura nu mai e decât un hibrid nefolositor:

"rupturi, sfâșieri:
frankestein fără nimic
deget de robinson, tibie de quijote, gât de ană karenină, sân de elenă,
ochi de străin, nas de cleopatră, burtică de panza, genunchi de hector,
coastă de evă, inimă de zeu, ficați de vultur, penis de terente, vorba vine, vorbă
de ciorbă, creierul de sagan, amprente de asasin în serie

cortegiul iubitelor neiubite ducându-mă
departe

unde cuvântul "departe" nu mai are sens"

Ca exercițiu al unei "noi mistici a scrisului" (evocată în interviul care încheie volumul), iconul capătă forță doar prin asocieri, printr-un joc al substituțiilor multiple, plasate cu intenție într-o poveste, în care Horodok rămâne nu semnul unor confruntări sau al unor fapte, ci imaginea sonoră, a unui timp în care cuvintele și-au pierdut rolul literar și exactitatea atât de multă vreme cântărită.

Poemele lui Adi G. Secară readuc în discuție metaforizarea, într-un moment în care tocmai s-a încheiat revolta literaților împotriva figurilor, după ce acel balaur numit ornare verbis tocmai fusese înmormântat. Totuși găsește o cale de a salva deliciile verbului scris: noutatea vine din mutarea substituțiilor figurative într-o ordine epică, subtilă, cu un fir răsucit abil. Discursul său poetic este o excursie prin istorie (dar și printre poeți, de la cei de Nobel la cei strict contemporani), nu atât dintr-o nevoie de confruntare, cât pentru a face acea călătorie spre tărâmul necunoscut: Cetatea Soarelui, Insula Zante,  Horodok - nu contează numele.

Dens, matur, cu preocupare declarată pentru expresie, volumul este un fel de cântec la hotarul final al lumilor care se sting.

Adi G. Secară, Horodok. Eikon, 2022