N-am avut, precum Walter Benjamin, o copilărie berlineză, la răscrucea secolelor XIX și XX. Primii ani din viață i-am petrecut în Bucureștiul deceniului al optulea al veacului trecut, în atmosfera gri a lumii comuniste, cu rații la mâncare, restricții la electricitate, gaze și apă caldă, cu nesfârșite cozi la alimente sau benzină, cu sârmă ghimpată înfășurată strâns în jurul cuvintelor, care ar fi putut numi realitatea situației în care ne aflam. Copil fiind, nu deslușeam însă prea bine toate aceste îngrădiri, nu resimțeam la fel de acut precum adulții din jurul meu dezastrul în care ne bălăceam, fără voie, zi după zi. Mai mult decât atât, aparțineam categoriei "privilegiaților" care aveau bunici la țară și puteau evada, măcar din când în când, dintre blocurile cartierelor comuniste, între fruntariile verzi și tihnite ale câte unui sat. 

Vacanțele de vară ale copilăriei mele, cu gust de cireșe mâncate direct din copac și genunchii juliți de-atâtea ori încât nu apucau să facă crustă, s-au scurs prin grădinile și pe ulițele de la Comana. La numai o oră de București (deși pe-atunci intervalul acesta mi se părea o veșnicie), lepădam uniforma de școlar și regulile viețuirii "de la oraș" și intram într-o altă curgere a timpului, ritmată de sunete și de activități care nu ar fi avut sens în capitală.

Bunicul patern era medic veterinar în Comana, se scula cu noaptea-n cap și pleca la dispensar, unde îl așteptau deja rânduiți sătenii, însoțind diverse animale bolnave, de a căror soartă părea că le pasă mai mult chiar decât de a lor. Când soarele pătrundea bine printre faldurile draperiilor, coboram și noi, nepoții, la bucătărie, mâncam câte-o felie groasă de pâine cu unt, sare și ceapă, beam o cană zdravănă de cacao cu lapte proaspăt muls, apoi porneam spre dispensar, pentru a ne uita îndelung, cu mirarea specifică orășenilor, la caii, vacile și porcii care urmau să fie consultați. 

Pe la amiază, bunicul se întorcea acasă, ostenit și murdar, mirosind a sânge, amestecat cu bălegar și cu duhoarea tare a medicamentelor pe care le injecta vietăților bolnave. După ce se spăla, mânca și se odihnea puțin, ieșea în grădină, sub nuc, locul potrivit pentru a-și întâmpina oaspeții. Când vipia zilei dădea semne de domolire, poarta începea să zdrăngăne încetișor și diverse persoane își făceau simțită prezența, iar curtea se anima brusc de discuții și râsete. 

Printre vizitatori, se numărau frecvent soții Gellu și Lyggia Naum, un cuplu fascinant, diferit de tot ceea ce cunoscusem. El vorbea seducător, cu vocabule ce dăltuiau fragmente dintr-un univers tangibil și, totuși, ireal, pe care gesturile largi ale mâinilor lui îl călăuzeau până în cea mai tainică încăpere a memoriei noastre afective. Timbrul vocii era grav, profund, îți amprenta epiderma gândurilor, făcându-te chiar să uiți ce anume spune, atent fiind la ascunzișurile și deschiderile cuvintelor rostite prelung, ca într-o psalmodiere.

Ea fuma tacticos și elegant, dintr-un țigaret de argint, și abia aștepta să i se propună să joace o partidă de canastă. Privea în răstimpuri către el, cu un soi de iubire ce-mi părea pe-atunci comică și întrucâtva neverosimilă, fiind vorba de oameni trecuți de vârtejul tinereții. 

După episoade serioase de povestit, Gellu Naum strecura subtil câte o ironie (frecvent chiar la adresa lui), ca pentru a nu crea cuiva sentimentul că s-ar lua prea tare în serios. Râsul lui ascundea, în acele momente, ceva ghiduș și generos deopotrivă și îl simțeai copilărindu-se cu pipa în mână, ca un marinar revenit la țărm după furtună.

Câteodată, depănau amintiri din călătoriile lor prin Europa, evocând tărâmuri de neatins pentru muritorii de rând ai perioadei. Germania, Franța, Olanda sau Elveția (unde fusese invitat să susțină lecturi publice) rămâneau pentru noi doar numele unor țări învățate la orele de geografie și arătate cu precizie pe hartă, pentru o notă bună. Însă pentru Gellu și Lyggia Naum erau locuri prin care hălăduiseră, cu aceeași încântare ca pe ulițele Comanei. Nu se simțea deloc în relatările lor superioritatea celor care au străbătut teritorii inaccesibile, ci dorința de a te face părtaș unei experiențe, de a crea un limbaj comun, pentru o realitate pe care doar ei o atinseseră.

Știam, încă din copilărie, că obișnuiau să le trimită cărți poștale sau scrisori bunicilor mei, din voiajele lor de peste hotare. Erau așteptate cu înfrigurare, ca un semn nesperat venit dinspre lumea liberă. În arhiva familiei am descoperit câteva și, citindu-le acum, când nici cei care le-au scris, nici cei cărora le erau adresate nu mai sunt în viață, am avut senzația că rândurile acestea tremurate mi-i readuc pe toți aproape. Literele mici, înghesuite, ale lui Gellu Naum, urmate de cele mai mari și mai rotunjite ale soției sale, mi s-au așezat în minte sub forma unor sonorități. Vocea lui adâncă, îmbrăcând cuvintele așternute pe spatele unei cartoline cu Parcul Olimpic din München, evoca sentimentul însingurării din toamna anului 1977:

"Dragă doctore, nu te-am uitat și-ți trimet un gând bun, pentru întreaga familie (începând, bineînțeles, cu dna Dacia). Curând voi fi la Comana. Nu am întâlnit pe aici nici un cunoscut, așa că mă simt cam străinel. Vă îmbrățișez, Gellu Naum".

Zece ani mai târziu, ajungând în Düsseldorf, s-au cunoscut cu sora bunicii mele paterne, fugită din țară împreună cu soțul ei, și stabilită definitiv în Germania. Prin ochii lor, bunica și-a revăzut sora, pe care n-a mai avut șansa de-a o întâlni în timpul vieții:

"Dragă doctore și mai ales Dacia, ne gândim mereu la voi în aceste ținuturi teutone și, firește, ne gândim cu dor. Ieri, încă la Düsseldorf, am văzut pe Liță și Cornelia, foarte simpatici. Vă vom povesti la întoarcere. Până atunci vă îmbrățișăm cu drag, Gellu." 

Partea a doua a cărții poștale, expediate în octombrie 1987 de la Heidelberg, conține rândurile Lyggiei Naum, căci cuplul trimitea uneori scrisori, ca și cum ar fi interpretat o piesă la pian, la patru mâini:

"Scumpii noștri, În primul rând vreau să vă spun că am găsit ochii lui Pușa uitându-mă la ochii Corneliei și pe Doina Butucescu în fotografia mamei. Mi-e tare dor de voi toți și de copii. Peste o săptămână plecăm la Paris. Aici este un oraș superb, plin de tineri. Vă îmbrățișez cu dor și drag și abia aștept să vă povestesc, Ligia".

În "jalnica dugheană a memoriei" mele, ca să reiau unul dintre versurile lui Gellu Naum, scânteiază, dincolo de gardurile de litere și de povești, amintirea colorată de toate simțurile a casei și a grădinii lor de la Comana. Fascinația pohetului (cum îi plăcea să se numească) pentru pisici "înlemnise", în terminațiile balustradelor și ale băncilor, misterioase capete de feline, pe care mâinile noastre de copii le mângâiau cu toate curiozitățile strânse în buricele degetelor. Ierburile înalte și unduitoare ale curții ce șerpuia la vale înspre mlaștină (semn obsesiv al textelor naumiene), în locul unde se putea ieși direct cu barca la pescuit, mi-au rămas întipărite în memoria tactilă, după cum mirosul de plăcintă cu brânză și mărar, coaptă de doamna Naum pentru oaspeți, îmi gâdilă și acum nările. La fel de limpede îmi amintesc de ziua în care fratele meu cel mare a primit în dar Cartea cu Apolodor, cu o dedicație pentru care am fost geloasă săptămâni de-a rândul. După cum reconstitui cu ușurință, din povestirile celor apropiați, episodul în care scriitorul i-a adus bunicii mele manuscrisul Zenobiei, înainte de publicare, pentru a-i afla părerea. 

Ce vreau să spun, de fapt, este că pentru mine și pentru familia mea, Gellu Naum n-a fost doar ultimul mare poet suprarealist, așa cum se amuza el însuși să rostească, ci un om în carne și oase, un spectacol viu și tulburător al felului în care poezia poate fi nu doar pândită și așezată (automat sau nu) pe hârtie, ci, mai ales, trăită. Când îi deschid volumele, mă gândesc la versul lui Walt Whitman – "Cititorule, nu-i doar o carte-aceasta, / cine-o atinge, a atins un om…" – și zâmbesc. 

În albumele cu fotografii ale familiei, am găsit o imagine alb-negru din vara lui 1980, cu o fetiță îmbrăcată într-o rochie lungă până-n pământ, încinsă cu un șirag din flori de câmp și purtând pe creștet un acoperământ țesut din frunze de nuc. Pe spate scrie scurt – "Zâna florilor" – și știu că acea copilă am fost eu, pe vremea când nu împlinisem încă patru ani, iar părinții mă pregătiseră pentru o serbare câmpenească, pusă la cale de familia Naum. 

Și-mi amintesc privindu-mă, de la distanța celor patru decenii care mă despart de mine cea din fotografie, că l-am auzit pe Gellu Naum afirmând răspicat că nu există timp și că inconștientul, căruia îi dă târcoale creatorul, trăiește oricum în afara cronologiilor. Și-atunci intuiesc că "Poetul-copil", care ar fi împlinit 105 ani în prima zi a lunii august, "mai viețuiește sub cerul nesfârșit înfățișând rigoarea unor limite deloc neînsemnate" și nu mă mai tem că "iedera ne ruginește zidul".