Oamenii mai au timp și să glumească și să fie ironici în această poveste (sinistră și tulburător de verosimilă, pe fondul ultimelor luni pe care le trăim cu toții), foarte rar, ce-i drept, când nu sunt ocupați să alerge după răufăcători în haine de bandiți sau halate albe de oameni de știință, ori dând explicații complicate despre genetică, virusologie, descompunerea cadavrelor, cum se moare din pricina unui foc devastator, reconstituirea capetelor descărnate, fierberea și răzuirea oaselor sau cum se poate transforma un simplu virus gripal într-unul mortal, transmisibil de la om la om și capabil să provoace o pandemie ce ar putea omorî foarte ușor și foarte repede un sfert din populația Londrei.

"În capătul celălalt al încăperii s-a auzit un strănut zgomotos. Toate capetele s-au întors spre Zoe. De când cu pandemia, toți erau hipersensibili la cel mai mic fornăit. Un strănut putea să provoace un infarct. Zoe a ridicat mâna, scuzându-se, și a zâmbit.

— E ok! Sincer! N-am nimic. E pisica alor mei. Sunt alergică rău la ea."

Povestea imaginată de Peter May în acest volum e practic visul oricărui cititor amator de romane polițiste cu intrigi alambicate: o anchetă, ba nu, două anchete care trebuie să rezolve același caz, la elucidarea căruia contribuie un polițist cu multe probleme pe cap și o femeie de știință rămasă în scaunul cu rotile, în urma unui accident de circulație. Cine și de ce a ucis-o pe fetița descoperită de muncitori pe șantierul de construcții, deranjându-se să îi curețe carnea de pe oase, să o dezmembreze, să o vâre într-o geantă de voiaj, aruncându-i rămășițele într-o groapă despre care știa că a doua zi avea să fie umplută cu ciment?  Aceasta este întrebarea inițială.

Iar toate astea, pe fondul unei pandemii devastatoare provocate de o variantă mutantă a virusului gripei aviare, ce aruncă Londra în haos și o izolează complet față de restul lumii. Armata e singura în stare să mențină cât de cât ordinea. Mor mii de oameni zilnic, spitalele sunt pline, iar o fostă centrală electrică este transformată în crematoriu pentru cei care se prăpădesc clipă de clipă.

Jack MacNeil este un viitor fost polițist, căci tocmai și-a dat demisia, acrit de tot ce se întâmplă în jurul său și neputincios în a stopa un inamic nevăzut și, tocmai din această cauză, imposibil de stopat prin mijloace tradiționale. Căsnicia i s-a destrămat încet-încet, dar are un fiu, Sean, de opt ani, lovit și el de gripă, și mort în doar câteva ore.

Jack MacNeil își dă seama că singurul mod de-a trece peste suferința cumplită provocată de pierderea fiului este să îi găsească pe cei responsabili de moartea lui.

Un ucigaș fixist, cu mulți pitici pe creier, cu o copilărie traumatizantă și un trecut plin de suferințe și de necazuri urmărește din umbră ancheta efectuată de MacNeil. Iar maestrul păpușar dă ordine din umbră, comițând însă inevitabila greșeală a celor care se cred invincibili: nu, nu te atinge de detectivul care poate rezolva cazul și ne poate băga pentru totdeauna la răcoare, că vreau să văd ce face mai departe, vreau să văd cum dă el greș, iar noi să rânjim, triumfător, la urmă.

Un fel de conspirație cum se scria odată, când la modă erau thrillerele cu conspirații biblice, în care organizații oculte se dădeau de ceasul morții să ascundă manuscrise pierdute ce ar fi putut răsturna ordinea lucrurilor și amenința soarta lumii în cazul în care ar fi fost descoperite. De parcă nu era mai simplu să se ardă manuscrisul, iar aici, să fie omorât polițistul cel băgăcios! Oricum nu s-ar mai fi deranjat cineva, când mor milioane de oameni, să ancheteze dispariția unui polițist, în timp ce militarii trag fără somație în oricine încalcă măsurile de carantină sau nu posedă un permis de liberă trecere.

De altă natură însă e această conspirație imaginată de britanicul Peter May, un foarte popular autor de romane polițiste în țara natală, deși aveam impresia că niște cărți de-ale lui apăruseră și la noi. Sper ca romanul de față, vizionar, se pare, căci autorul mărturisește că l-ar fi scris în urmă cu cincisprezece ani, însă niciun editor nu s-a arătat dispus să i-l publice, deoarece Londra închipuită de el n-ar putea ajunge niciodată în halul acesta de devastare descrisă în paginile Carantinei (probabil nu și l-au închipuit nici pe Boris Johnson la conducerea țării lor acei editori care au refuzat manuscrisul, altminteri ar fi ajuns la o altă concluzie), să deschidă apetitul cititorilor români pentru scrierile unui autor care ar merita să fie mult mai cunoscut și la noi.

Excelentă mișcare de marketing din partea editurii Corint să iasă atât de repede pe piață cu această carte. E peste tot pe rafturile librăriilor din Marea Britanie și bănuiesc că se bucură de vânzări pe măsură. E alertă, e cu conspirații (lucru foarte la modă), e cu pandemii, are un personaj principal suficient de antipatic cât să te facă să-i urmărești povestea, iar drama prin care trece e imposibil să nu miște cel puțin câteva inimi. Am apreciat și povestea lui Amy, tânăra odontologă cu origini asiatice, cât și faptul că autorul insistă suficient asupra ei ca să o transforme într-un personaj secundar de care să se țină seama.

Până spre final, am suspectat că spusele autorului de la începutul cărții sunt, în mare parte, baliverne cum că ar fi scris cartea acum cincisprezece ani și nu a vrut nimeni să i-o publice. Mi s-a părut o mișcare menită clar să vândă exemplare în plus. Prea e sinistră povestea, prea veridică, detaliile unei potențiale pandemii imaginate acum cincisprezece ani sunt prea asemănătoare cu ceea ce înfruntăm noi acum ca să fie doar rodul imaginației unui scriitor de pe vremea când de coronaviruși, Wuhan și SARS Cov-19 nu auzise nimeni. Însă rămân mici detalii, mici ezitări, mici tare de care se "bucurau" poveștile scrise acum un deceniu și jumătate, care îmi confirmă că probabil există totuși un sâmbure de adevăr acolo.

"A închis și a stat în coconul întunecat al mașinii lui, cu privirea ațintită asupra străzii Trinity, spre penitenciar. Auzise că gripa trecuse pe acolo ca un foc scăpat de sub control. Varianta naturii pentru pedeapsa capitală. Fără discriminare, fără nicio posibilitate de apel. Nimic nu mișca acolo. Nemișcare totală. Niciun sunet. Nicio pisică, niciun lătrat de câine. Nicio mașină. Aproape că putea să creadă că era ultimul rămas în viață. Așa avea impresia."

Peter May – Carantina, Ed. Corint, 2020, colecția Corint Fiction, trad. Roxana Olteanu