Indiferent de locuința în care v-ați născut sau în care trăiți în prezent, indiferent de vila pe care o visați ca refugiu de senectute, vă garantez că toate căminele din România, ba chiar de pe întregul continent european, pălesc în comparație cu casa perfectă, care, în opinia mea, nu se poate materializa decât în contururile unui edificiu construit acum aproape o jumătate de mileniu, de Andrea Palladio.

Arhitectul constituie exemplul perfect de autodidact: s-a născut în 1508, la Padova, într-o familie modestă, care nu i-a putut asigura decât ucenicia în atelierul unui sculptor influent, Bartolomeo Cavazza da Sossano, unde a deprins tainele meseriei și de unde a fugit, sastisit de condițiile dure de lucru, la Vicenza. Până la 30 de ani, tânărului nu i s-a întâmplat nimic extraordinar. Părea că viața lui Andrea se va scurge între contururile provinciale ale Italiei de Nord. Norocul însă i-a surâs, cum s-a întâmplat de atâtea ori în viața oamenilor de mare talent: un deus ex machina, în persoana celebrului umanist Gian Giorgio Trissino, l-a angajat pe Palladio să-i reconstruiască reședința de la Cricoli, Villa Trissino. Aceasta a devenit prima capodoperă arhitecturală a celui care avea să revoluționeze de-a dreptul istoria arhitecturii în deceniile următoare.

Tradiția distinge, curent, trei mari perioade de creație palladiană: prima decadă (1540-1550), în care, imediat ce și-a obținut diploma de arhitect, Andrea a început să imagineze vile din ce în ce mai rafinate; a doua decadă (1550-1560) - în care Palladio, deși a sperat să devină arhitectul papal, a sfârșit prin a deveni protejatul potentatului venețian Daniele Barbaro; și a treia decadă (1560-1570), în care deja bătrânul maestru a construit ceea ce se consideră îndeobște a fi capodopera sa, La Rotonda (Villa Almerico din Vicenza).

Personal, favorita mea rămâne o vilă aparținând perioadei mediane, La Malcontenta (Villa Foscari din Veneția). Un tur al Italiei de Nord, cu insistență asupra orașelor Vicenza, Veneția, Treviso, Verona și Padova vă va convinge de forța viziunii palladiene.

Pentru că esența acestei viziuni este forța. Însă este vorba, atenție, despre o forță gracilă, delicată, suspendată, abia exprimată. Pentru a-i înțelege mai bine aparatul conceptual, estetul ar trebui să parcurgă opera de căpătâi a lui Palladio, publicată în 1570, I quattro libri dell’archittetura (Cele patru cărți ale arhitecturii), lucrare care a devenit, până în secolul al XIX-lea, manualul absolut al arhitecturii occidentale. Dar, dincolo de scriitură, puterea emanată de edificiile gândite de Palladio, ca sinteză dintre clasic și modern, au stat la baza diseminării cvasi-universale a stilului post-palladian. Grație unor arhitecți care au deținut poziții centrale în economia culturală a țărilor de origine, precum Claude Nicolas Ledoux în Franța, Inigo Jones în Anglia și David Gilly în Germania, stilul a devenit de rigueur în construcțiile princiare și administrative din Occident. Vila președintelui Thomas Jefferson, Monticello, apoi Capitoliul Statelor Unite și multe alte edificii universitare din America și din Europa poartă amprenta indelebilă a viziunii arhitecturale palladiene.

Viitoarele excursii prin nordul peninsulei italice vă vor convinge dacă am sau nu dreptate.