Scriitorii iubesc "Revista de povestiri", un spațiu larg, cu multe personaje bizare. Eu am auzit de ea la Lente, într-o toamnă, când mi-am petrecut acolo o după-amiază de pomină. Așa am cunoscut-o pe Simina, care în ziua aceea purta o rochie verde, acoperită cu litere, un scris mărunțel și foarte intrigant, pentru că din când în când îți săreau în ochi unele cuvinte, cum ar fi trăsură sau Motanov, încât era imposibil să nu citești mai departe, ca să vezi cine e în trăsură și dacă prințul Motanov nu e cumva descins din literatura rusă. Simina a râs luându-mi peste picior presupunerile: O, dragă Zenob, nu e rochia mea! Bineînțeles, am făcut ochii mari. E de fapt, "Revista de povestiri", m-a lămurit ea. Cum o atingi, se deschide o ușă și imediat ajungi aici.

Și-așa am intrat în castelul Siminei, cu 40 de ochișori ațintiți pe mine. V-am spus, era toamnă, iar prin încăperea de la mansardă plutea o rochie verde.

Zenob

1. Se spune ca trăiesti într-un castel, decupat dintr-o povestire, că te hrănești cu mâncăruri luate din povestiri. Până și pantofiorii ar fi tot dintr-o poveste. Prin urmare, spune-mi o scurtă povestire care a contat pentru tine.

E povestirea din care furam toate astea, până când m-au prins. Tocmai parcasem trotineta la intrarea în poveste și dădeam târcoale să văd ce-a mai apărut bun pe-acolo. Mă miram că e cam pustiu, când m-a claxonat o mașină de pompiliție și m-a pus să le arăt declarația. Am scos scrisoarea de dragoste de la tine și le-am întins-o, deși mi se părea cam indiscret din partea lor, dar în fine. Și să vezi grozăvie. A trebuit să mă sprijin de statuia lui Motanov ca să nu cad când mi-au zis că au mai citit declarația asta de nu știu câte ori și că probabil e spam.

M-au luat la secție și m-au aruncat într-un balcon cu alte o mie de juliete vinovate de naivitate, care jucau cărți și badminton și udau florile și alergau după iepuri albi, după ștrumfi albaștri, după cerbul de aur, nici nu conta prea mult, important era să pună sângele în mișcare și să ardă calorii. Când se lăsa seara, fluturașii de badminton deveneau luminiscenți și făceau tot felul de dansuri, populare, coreene, după cum li se năzărea, iar noi îi filmam și-i puneam pe social media. Mie toate lucrurile astea mi se păreau puțin virusate și nu știam cum să mă întorc înapoi în lumea mea. 

2. Ce zici despre bijuterii? Există vreuna pe care-ai purta-o la întâlnirea cu mine?

Da, brățara de picior care declanșează o alarmă dacă încerc să cobor din balconul din poveste. Din fericire, alarma e super hit, serenadă ca asta eu n-am mai auzit, așa că nici n-ar trebui să te deranjezi cu prețioasa ta chitară.

3. Ce final de poveste (film, roman, povestire) ai alege pentru ziua de luni (când apare revista noastră)?

Eu să știi că îl relatez fix așa cum a fost. Așa cum se obișnuiește, ziua de luni a venit în poveste cu breaking news. Era ziua în care Marele Împărat Oemes făcea preselecția echipelor de cercetători care răspunseseră apelului său de a crea un vaccin pentru povestea virusată. Fiecare echipă își prezenta vaccinul și îi demonstra puterea înțepând o julietă în deget. Una după alta se transformau și se întorceau fiecare în lumea fantastică din care provenea. Când a venit rândul meu, nici n-am apucat să întind degetul care mi se părea mai potrivit, că m-am trezit întinsă pe asfalt pe lângă trotineta de la intrarea în poveste. Am inspirat cu nesaț particulele PM2.5 și PM10 din lumea mea familiară.