Revistă print și online

Ultimul testament al lui Oscar Wilde

Cel mai important și mai izbutit personaj al lui Oscar Wilde este, desigur, Oscar Wilde. Scriitorul însuși își asuma acest program de dandy autentic, prin dezideratul construirii existenței proprii asemeni unei opere de artă. Wilde concentrează această atitudine într-o afirmație celebră, deseori citată, care îmbină voluptatea paradoxului cu satisfacția epatării: "Mi-am pus geniul în viață, iar în operă doar talentul". Mai mult decât un scriitor talentat sau un autor de succes, Oscar Wilde a devenit chiar din timpul vieții un simbol și un mit, încarnând un destin excepțional prin aventura și dramatismul care l-au marcat.

Aceasta este principala dimensiune pe care o exploatează și Peter Ackroyd în volumul Ultimul testament al lui Oscar Wilde (ediția românească a apărut la Ed. Humanitas în traducerea Sandei Aronescu), în care autorul își imaginează că Wilde ar fi ținut un jurnal în ultimele luni de viață.

Atras de biografiile misterioase și fascinante, Peter Ackroyd reconstruiește în majoritatea cărților sale, pornind de la destinele unor personaje ca Chatterton, Milton sau Platon (reinventat și "aruncat" într-o Londră ipotetică din jurul anului 3700 d.Chr.), povești noi și surprinzătoare, inteligente și pline de umor, într-un joc cu spațiul, timpul și literatura în cea mai pură manieră postmodernă.

Ca și Marguerite Yourcenar în Memoriile lui Hadrian, Ackroyd își însușește foarte bine stilul autorului, pe care îl cunoaște îndeaproape și cu care i se pot depista chiar anumite afinități. Reușita sa provine din capacitatea de identificare cu personajul-scriitor și din ingeniozitatea de care dă dovadă Ackroyd, ocolind pastișa – mai ușor de realizat – și construind în stilul lui Wilde un text autonom. Astfel că, după câteva pagini, uiți că textul nu îi aparține cu adevărat lui Oscar Wilde și cu greu poți accepta că cel care ți se confesează nu este autorul Intențiunilor. Căci, deși sub forma unui jurnal, textul este mai degrabă unul confesiv, memorialistic, privind retrospectiv întreaga existență a "scandalosului" personaj, de la anii copilăriei în care se evidențiază figura maternă, trecând prin anii formării de la Eton și Oxford și prin aventurile londoneze, americane sau pariziene și până la drama procesului care l-a ruinat, cu anii de detenție care i-au urmat și cu (auto)exilul francez în care este integrată și scrierea acestui jurnal.

Și dacă datele biografice sunt, inevitabil, obiective, "împrumutate" de Ackroyd pentru credibilitatea construcției sale, imaginea care transpare din acest fals jurnal este una deosebit de puternică, amprentată de forța și individualitatea lui Peter Ackroyd. Rezultă de aici un Wilde lucid, deși vlăguit și dezabuzat, steril și dezorientat, care nu scapă de stigmatul homosexualității nici la Paris, deși își ispășise iluzoria vină. Bolnav și hăituit, Wilde bântuie ca o fantomă străzile Parisului și își privește, poate prea aspru uneori, trecutul. Vederea lui este una dezavuantă, Wilde apare aici ca un individ care a trecut prin dezvrăjirea lumii, pe care tot el o vrăjise sau, cel puțin, la a cărei vrăjire participase activ. O dată căzută masca, privirea dezvăluie portretul dureros al unui chip care, neobișnuit (sau dezvățat) să exprime o interioritate, căci până atunci jucase doar un rol (chiar dacă genial), se arată inexpresiv și imobil, în nici un caz chipul așteptat:

"Îmi dau seama acum că întregul curs al vieții mele din trecut a fost tot un fel de nebunie. Am încercat să fac din viața mea o operă de artă. Era ca și cum aș fi construit o biserică pe mormântul unui martir – dar, din păcate, n-au existat miracole. […] Acum, când am văzut cum viața mea și-a parcurs tot cercul de foc, trebuie să-mi privesc trecutul cu alți ochi. Am jucat atâtea roluri! Am mințit atâția oameni! Dar am comis un păcat de neiertat, m-am mințit pe mine însumi. Acum trebuie să-nlătur un obicei de-o viață."

Plecând de la aceste premize, sinceritatea pare în sfârșit instaurată, deși te întrebi – ciudată și fantastă întrebare, având în vedere cine este autorul textului, dar respectând convenția impusă – dacă nu cumva este un nou joc, în continuarea celui din și de după De Profundis. Și apropo de acest celebru text, stilul din jurnal este apropiat de cel folosit de Wilde în scrisoarea publicată la ieșirea din închisoare și la care se face referire și în textul de față.

Peter Ackroyd combină aici, ca în majoritatea textelor sale, mai multe calități: inteligență, imaginație, umor, cultură, știința scriiturii; dacă un autor posedă doar una dintre aceste calități, el poate deveni extraordinar. Ackroyd le are pe toate și le folosește în chip strălucit. Există în acest jurnal butade, reflecții, găselnițe stilistice pe care, dacă le-ar fi auzit, probabil că Wilde și le-ar fi însușit cu siguranță:

"M-a întrebat odată cine este domnul Wells. I-am spus că este un laborant și a plecat extrem de ușurat."; "Bineînțeles că nu știa cine sunt: tatăl lui nu-i pomenise niciodată numele meu, nici măcar pe patul de moarte. Dar eu pot ierta totul celor care râd și m-am decis să-l educ eu însumi pe Maurice."; "Bietul Gide, are o mutră de seducător și manierele unei fecioare permanent deflorate." etc.

Deși rescrierea tipic postmodernă presupune o componentă ludică și ironică, și fără îndoială că jocul intelectual superior nu lipsește din demersul lui Peter Ackroyd, nu putem să nu observăm și o altă componentă, mai gravă, chiar tragică, prin care existența lui Oscar Wilde – demitizată de convențiile vulgare și de clișeele agasante – capătă valoarea de universalitate, înscriindu-se în viziunea asupra condiției artistului într-o societate filistină, care iartă orice, mai puțin geniul. Și, totodată, Ultimul testament al lui Oscar Wilde reprezintă un posibil manifest (sau cel puțin o profesiune de credință), profund și tare, pe care Peter Ackroyd îl lansează în veșminte postmoderne, cu forță și luciditate.

Mihai ENE

Este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova și scriitor (poezie, proză, eseistică și critică literară). Cărți: Trei viziuni ale orașului (pentru un film alb-negru), versuri (2004), Vălurile Salomeei. Literatura română și decadentismul european (studiu, 2011); Jocurile Thaliei. Ipostaze ale actului teatral (studiu, 2018). Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova.

în același număr