Am crescut în Statele Unite, iar întrebarea "De unde ești?" se strecura adesea în conversații, iar răspunsul genera de cele mai multe ori confuzie. Puțini oameni știau unde e România sau că exista o astfel de țară, iar cei care auziseră de ea o localizau în raport cu Rusia și mai știau câte ceva despre revoluție. Uneori îmi spuneau că au auzit cât de frumoasă este Budapesta. După un timp am obosit să-i mai corectez; zâmbeam și spuneam "mulțumesc." Eram considerată exotică, dar nu din motive cu totul justificate.

Prin anii ’90, am citit cartea lui Andrei Codrescu, Road Scholar: Coast to Coast Late in the Century, mărturia unui drum în zigzag prin Statele Unite, într-o mașină, à la Kerouac din On the Road. Văzuse în acea călătorie șansa de "a se transforma încă o dată, pentru a o lua de la început" (xiv). Ideea lui a rezonat cu propriul efort de transformare, mai bine zis de asimilare a vieții americane, în timp ce mă agățam cu putere de tot ce încă era românesc în mine.

Aș fi vrut ca întrebarea "De unde ești?" să ducă la conversații consistente, dar lipsa de cunoaștere a celorlalți s-a tradus într-o lipsă de interes. Am fost frustrată de numărul mic al cărților în traducere pe care le-aș fi putut recomanda pentru a le trezi curiozitatea și după un timp, mi-am dat seama cu tristețe că pierdeam legătura cu moștenirea mea culturală, ceea ce făcea și mai greu de explicat de unde eram și ce însemna asta.

Cu toate acestea, dacă voiam ca ceilalți să afle mai multe despre România, trebuia ca eu să fiu prima care să se reintegreze în cultura română pentru a le putea arăta și lor ce are ea de oferit.

Limba și literatura păreau a fi vehiculele potrivite pentru a-mi menține rădăcinile bine înfipte în cultura română chiar dacă trăiam la mii de kilometri distanță. Alesesem, însă, ca o ironie, să-l citesc pe Codrescu pentru că scria în engleză și eu nu știam să citesc foarte bine în limba română la vremea aceea. Cu toate acestea, chiar când mă conectam la cuvintele lui pe diverse planuri, spre deosebire de el, care era hotărât să nu se mai întoarcă niciodată în România, eu nu-mi doream nimic mai mult decât să mă întorc (de ce pentru mine întoarcerea era imposibilă e o poveste pentru o altă dată). Dar, mi-era clar că eu și Codrescu aveam relații diferite cu țara natală. Discrepanța dintre dorințele noastre îmi amintește de lucrarea lui Dan Perjovschi, care, în 1993, și-a tatuat cuvântul "România" pe brațul stâng pentru ca în 2003 să-l șteargă.

Identitatea națională este vizibilă și permanentă asemenea unui tatuaj. Chiar și atunci când Perjovschi și-a manifestat public nemulțumirea față de țara lui prin îndepărtarea tatuajului de pe braț, cicatricea a rămas dovada imposibilității de a evada din propria origine. Spațiul desfigurat, care odată fusese marcat de declarația ostentativă a identității, amintește că negocierea naționalității poate lăsa sentimentul de neîmplinire.

Atunci am realizat că a-ți dori din tot sufletul un alt început nu duce întotdeauna la o deschidere către o nouă cale în viață, ci este mai degrabă un efort asiduu de a șterge trecutul și că, pentru a-l păstra totuși, este de datoria mea să-mi lărgesc repertoriul de lecturi. În timp ce Codrescu nu și-a negat niciodată identitatea românească și a părut întotdeauna confortabil în dualitatea româno-americană, eu încă nu mi-o găsisem pe-a mea. În timp ce textele lui despre a fi român erau expresii artistice, lecturile mele erau o încercare de a-mi revendica trecutul și de a-mi găsi locul în prezent. Dat fiind că am plecat din țară la o vârstă fragedă, m-am simțit constant atacată de golul asemănător aceluia rămas după îndepărtarea unui tatuaj care a fost înlocuit, la rândul lui, de tușul de pe ștampila de viză care-mi confirma și mai mult unde sunt, dar nu ce am fost.

Am fost onestă cu mine când mi-am dorit să mă reconectez cu românitatea mea și mi-am pus în minte să învăț limba dincolo de ceea ce știam de-acasă. Am început să citesc cărți traduse în română pe care le citisem în prealabil în engleză. Citeam cu roți ajutătoare. La început a fost greu, iar procesul, anevoios. Cu timpul, am făcut progrese și nu am mai avut nevoie de cârjele traducerii. Când am intrat la facultate eram deja capabilă să citesc orice în română, indiferent dacă mai citisem acel text sau nu.

Îmi amintesc ca ieri, cum am citit Alchimistul lui Paulo Coelho, într-o vacanță de vară petrecută la București. Era prima carte pe care o citeam în română fără s-o fi citit mai înainte în altă limbă. Am cumpărat-o recent în engleză, dar nu am deschis-o încă. Practic, ambele versiuni sunt traduceri, dar mi-e teamă că lectura în engleză mi-ar distorsiona și cumva ar șterge triumful pe care l-am trăit când mi-am scos roțile ajutătoare.

Uneori citesc cărțile în tandem comparând, din plăcere, textele. Nu demult, am citit Agonie și Extaz de Irving Stone, punând originalul în engleză alături de traducerea făcută de Liana Dobrescu și Geo Dumitrescu, și am dat peste un pasaj care încapsulează chiar misiunea traducerii. Este vorba despre momentul în care, Michelangelo, după ce a copiat lucrări ale mentorului său, încearcă să le prezinte ca fiind originalele acestuia:

"After a dozen attempts he made what he considered a faithful copy; and an errant idea popped into his mind. Could he fool Ghirlandaio with it?" (31).

"După vreo zece încercări, izbuti să facă o copie pe care o socoti fidelă. Apoi, pe negândite, o idee năstrușnică îi trecu prin minte. Ar putea oare să-l păcălească pe Ghirlandaio cu această copie?" (34).

Citind aceste pasaje, nu pot să nu mă gândesc la adevărul cuvintelor lui Jorge Luis Borges care spunea că originalul nu este fidel traducerii, astfel punând sub semnul întrebării chiar fundamentul studiilor de traducere care plasează textul sursă în poziție de superioritate reclamând un spațiu literar independent pentru traducere. În ciuda unor discrepanțe, fiecare versiune spune, dacă nu chiar aceeași poveste, o poveste frumoasă, iar în acest demers scoate la iveală cele mai importante lucruri pentru fiecare cultură pe care limba ei o reprezintă. Asta mă face să mă întreb dacă nu cumva toți acești ani n-ar fi trebuit să fac invers, adică să citesc traduceri în engleză ale textelor românești.

O astfel de încercare mi-ar fi oferit mai mult decât o îmbogățire a aptitudinilor lingvistice. Aș fi putut dobândi o înțelegere mai bună a culturii și societății românești citind texte originale românești scrise de autori români.

Potențialele capcane ale traducerii

Cu toate acestea, odată ce un text în română este tradus în engleză, merită să ne întrebăm în ce măsură originalul și traducerea se aseamănă între ele. Traducătorii au fost adesea acuzați că ar fi alterat mesajul originalului, fie din necunoașterea textului sau a culturii din care venea, fie din introducerea forțată a textului într-un discurs cu care nu avea nimic de-a face. Adesea, originalul nu se potrivește narațiunilor din contextul unei națiuni dominante și nu poate fi ușor asimilat. Cum arăta Franco Moretti în Evolution, World-Systems, Weltliterature, când operele își fac drum din națiuni mai puțin cunoscute spre centru, "combină un subiect fundamental cu un stil de la periferie" (405). Agendele și ideologiile naționale joacă un rol important în modul în care textele sunt receptate și, dacă textul este considerat ca fiind prea incongruent cu cultura-țintă, traducătorul îndepărtează diferențele, iar, prin acest proces, secătuiește textul lăsându-l ca o coajă uscată a ceea ce fusese inițial. Desigur, acest lucru se întâmplă cu texte care intră într-o limbă sau cultură dominantă și nu invers.

Îmi amintesc că, într-o vară, am fost la Cărturești, pe Lipscani, și am petrecut câteva ore examinând atent rafturile, fiind uimită de numărul impresionant de texte traduse în română. Am fost entuziasmată să găsesc câteva din cărțile și autorii mei favoriți din America. Din nefericire, nu am avut aceeași experiență în SUA. Chiar dacă petrec ore în șir în librăriile americane, tot nu găsesc decât pe website-ul Amazon traduceri în engleză ale unor texte românești.

Un fapt surprinzător, totuși, este că numai trei procente din textele publicate în SUA, în fiecare an, sunt traduceri, ceea ce face foarte dificil să poți da peste texte românești în engleză, în afară de clasici, probabil, deși nici aceștia nu și-au făcut debutul în engleză. Nu a ajutat nici volumul colectiv Romanian Literature as World Literature (Bloomsbury) care a apărut abia în 2018 și care urmărește dezideratul ca textele românești să ajungă pe scena lumii (au mai existat două astfel de volume în 1981 și 1989, dar care nu s-au bucurat de mare succes).

Literatura lumii nu este privită la fel peste tot în lume, iar dezbaterea cu privire la tipurile de literatură care interesează anumite grupuri demografice continuă. Reputația literară a unei națiuni și influența pe care o are asupra altora se schimbă cu timpul și de la o națiune la alta. De exemplu, literatura germană a fost foarte populară și a avut influență asupra literaturii române acum 150 de ani, dar astăzi nu mai are același impact. Rămâne, însă, populară și influentă în Ungaria și în câteva dintre statele nordice. La polul opus, literatura franceză nu a scăzut deloc în popularitate și influență în România, dar a fluctuat în alte zone ale Europei de Est. Cu toate acestea, exemplele date vin din literaturi naționale care împărtășesc valori esențiale și s-au aflat în dialog sute de ani. Situația se schimbă când o literatură este introdusă unei alte națiuni, nefamiliarizate cu cultura textului, așa cum e cazul literaturii române traduse în limba engleză pentru publicul american. De asemenea, trebuie luate în considerare implicațiile introducerii unor literaturi în spații noi.

În mare, literatura română și cea americană s-au ciocnit în trei moduri. Primul este imperfect sau chiar în detrimentul literaturii și culturii române. Al doilea și al treilea, anglicizarea autorilor și traducerea lor, oferă literaturii române și identității ei un mijloc de a ajunge la recunoașterea internațională.

Americanizarea literaturii române

Dacă literatura americană este în vogă acum pe plan internațional, în ce măsură domină sfera literară dincolo de limba ei? Nu trebuie mult ca autorii să-și dea seama că vandabilitatea lor depinde de acuratețea cu care emulează structura și preocupările literaturii de limbă engleză. Americanizare înseamnă, în acest caz, traducerea culturală, prin care experiențele de a trăi in România și de a fi român sunt glosate în favoarea creării unei narațiuni și a unor personaje recunoscute publicul care dorește să consume cultură și valori americane. Totuși, odată ce nativii români internalizează și regurgitează cultura americană, acesta poate deveni modul normal de expresie literară și, după ceva timp, poate înlocui cultura literară națională. Este destul să se ia în seamă modurile în care cultura americană s-a infiltrat în celelalte medii pentru a înțelege pericolul cu care se confruntă celelalte literaturi. Astfel, dorința mea de a citi literatură română autentică ar putea fi foarte bine împlinită prin lectura unor cărți scrise în română, de autori români cu teme non-românești, dar, astfel, mi-aș îmbunătăți aptitudinile de limbă cu prețul sacrificării unor explorări culturale. Mai mult, dacă aceste texte ar trebui traduse în engleză, conținutul lor americanizat ar servi doar ca o cutie de rezonanță pentru valorile americane în literatură, fără să îmbogățească cunoștințele culturale despre România în străinătate.

Anglicizarea autorilor români

Dacă vandabilitatea și economia capitalistă dictează producția de carte (așa cum au făcut-o de la inventarea tiparului și chiar de dinainte), atunci literatura mainstream s-ar reduce la operele predominante în engleză. Consecința acestei piețe mondiale ar fi că din ce în ce mai mulți autori ar alege să scrie direct în engleză. Cu toate acestea, a scrie în limba engleză nu înseamnă neapărat pierderea culturii native sau a sentimentului de apartenență a unui autor la cultura lui originală. Dimpotrivă, anglicizarea este direct opusă americanizării care presupune menținerea limbii unui autor dar pierderea valorile culturale românești. Literatura se măsoară prin prestigiul de care se bucură un anumit autor și chiar și un singur autor poate crește valoarea unei întregi literaturi naționale care va fi asociată cu operele autorului respectiv. Codrescu este un exemplu perfect de autor român care a scris mult în engleză și, ca atare, a atras atenția internațională asupra românității.

La fel ca Andrei Codrescu, Domnica Rădulescu a scris Country of Red Azaleas (Țara azaleelor roșii), un roman despre frământările din Europa de Est, în engleză și nu în limba ei nativă și chiar și fără protagoniști români.

Acești autori, însă, ajung la un alt fel de traducere, aceea culturală. Așa cum Codrescu medita la experiența lui în SUA în Road Scholar în care spunea că "noi toți suntem străini cu accente vizibile care lucrăm sub acoperire pentru Visul American" (176), Rădulescu în Theater of War and Exile: Twelve Playwrights, Directors and Performers from Eastern Europe and Israel, urmărește "bucățile de melancolie și dor, confuzia experiențelor nomade și goana după Visul American prin arhitecturi teatrale specifice" (32). Cu toate acestea, ideea migrației și aceea a traducerii sunt abordate din puncte de vedere diferite de Codrescu care crede că a găsit un fel de Vis American, sau măcar și-a găsit liniștea, în vreme ce oamenii și piesele de teatru pe care Rădulescu le discută se focalizează asupra iluziei unor astfel de speranțe. Ambii autori, ca și alții care au încercat lucruri similare, explică identitatea est europeană, acasă și în străinătate, atenuând diferențele culturale dintre public și subiectul abordat. Așa cum ei dezgolesc românitatea sau în sens mai larg est-europenitatea, Celălalt devine familiar.

Deci, cititul unor astfel de cărți a contribuit puțin la ameliorarea aptitudinilor mele lingvistice de română, dar a făcut minuni în ceea ce privește sensibilizarea internațională față de ceea ce înseamnă să fii român.

În ultimii ani, am găsit un mod de a culege roadele ambelor practici, bazându-mă pe sugestiile de lectură făcute de cercetători și critici literari români care vizau trăsăturile sociale și culturale autentice neatinse de o americanizare vădită. Prin astfel de texte, am învățat expresiile idiomatice specifice unor zone ale țării, am aflat despre istoriile diferitelor cartiere din București, despre tradițiile și sensul lor, despre politica locală și ideologiile culturale. Dar nimic nu se compară cu umorul românesc pe care-l găsesc absolut fascinant. Este direct și subtil în același timp, de un rafinament brut care rămâne fără egal în alte limbi și literaturi.

Acestea sunt fațetele multiple a ceea ce înseamnă să fii român, pe care îmi face plăcere să le împărtășesc cu alții, dar îmi doresc, de asemenea, să le pot înmâna pur și simplu o carte și să-i las să descopere ei înșiși frumusețea ei, la fel cum am făcut-o și eu.

Traducerea literaturii române

Chiar dacă există autori care scriu în limba engleză despre etnia lor românească, există mulți alții care scriu in limba română, ceea ce reduce mult șansele unei lecturi. De îndată ce atât de mult din prestigiul literar al unei națiuni depinde de expunerea internațională, în ciuda corpusului în creștere de autori care câștigă vizibilitate, lipsa traducerilor literaturii române în engleză rămâne o problemă. Cu mai mult de 10 milioane de români care trăiesc în afara granițelor țării, statisticile arată, totuși, că există o creștere a numărului de traduceri care se publică. În perioada de început a traducerilor din română, multe erau făcute aproape mecanic, adică cuvânt cu cuvânt, fără a dovedi vreo înțelegere a nuanțelor limbii sau culturii. Cu timpul, astfel de traduceri s-au redus ca număr. Cum din ce în ce mai mulți membri ai diasporei românești încearcă să-și implice identitatea națională la diverse niveluri ale existenței lor, în ultimii ani, calitatea traducerilor s-a îmbunătățit.

Chiar dacă din 2005 am avut acces la Nostalgia lui Mircea Cărtărescu în engleză în traducerea lui Julian Semilian (New Directions), alături de alte texte meritorii, astăzi am norocul să citesc și să împărtășesc cu alții Poemele Luminii (Poems of Light) de Lucian Blaga în traducerea lui Gabi Reigh (Interbellum Series), Bucla (Curl) de T. O. Bobe în traducerea din 2019 a lui Sean Cotter (Wakefield Press), Sînt o babă comunistă! (I’m An Old Commie!) de Dan Lungu, tradus de Alistair Ian Blyth in 2017 (Dalkey Archive Press), iar lista poate continua, deși nu este încă destul.

Așa cum am menționat, au fost câțiva ani buni când m-am bazat pe traducerile în engleză ale textelor românești și, în afara interesului meu personal, nu mai am nevoie de ele, dar restul lumii are. Numai în ultimele luni am citit Și se auzeau greierii de Corina Sabău (Humanitas, 2019), Sonia ridică mâna de Lavinia Braniște (Polirom, 2019), Intervenția de Dinu Guțu (Polirom, 2017), câteva texte ale lui I. L. Caragiale și Solenoid de Mircea Cărtărescu (Humanitas, 2015). Din nefericire, în ciuda meritului literar uimitor și a abilității incredibile de a pune sub reflector cultura română a zilei prin istorii recente, aceste opere rămân inaccesibile la nivel global, alături de multe altele, clasice sau recente, care au mult de oferit și care nu ar trebui să rămână ignorate.

Studiile românești în lume

E adevărat că numărul de cercetători români care locuiesc în străinătate a crescut. În timp ce aceștia sunt în mare parte angajați în studii umaniste și perfect instruiți pentru a traduce literatură română, majoritatea nu sunt implicați în studii românești în instituțiile lor. De fapt, domeniul aproape că nu mai există. În plus, profesorii, cu multe responsabilități pe umerii lor—participări la conferințe, necesitatea de a publica și de a participa la nenumărate alte activități în campus în timp ce trebuie să predea normă întreagă—nu mai au timp de traducere. Mai ales dacă luăm în considerare timpul acordat și procesul meticulos pe care îl solicită producerea unei bune traduceri, așa cum a explicat Iulia Gorzo într-un interviu recent.

Așa că vă imaginați cât de entuziasmată am fost acum cinci ani, când am dat de un grup de specialiști români din diferite domenii, la conferința anuală a Asociației de Limbi Moderne (MLA), care și-au găsit timp să se adune și să promoveze Studiile Românești la nivel american și internațional în fiecare an.

M-am înscris în Romanian Studies Association of America și, în anul următor, am fost aleasă în bordul asociației, o poziție pe care o am de 4 ani. În această calitate am avut ocazia să lucrez cu un grup minunat de specialiști al căror țel este să facă mai vizibile literatura, arta și filmul românesc, pe scurt, cultura română și să construiască relații între profesorii din România și de pretutindeni. Mulți dintre acești specialiști au creat diferite posibilități în afara învățământului superior pentru a suplini printr-o varietate de moduri Studiile românești. American Romanian Cultural Society (ARCS), asociație fondată în 2013 de Ileana Marin, Otilia Baraboi și Ioana Miron, promovează Europa de Est și mai ales cultura română prin evenimente ca Festivalul de Film Românesc de la Seattle care are loc în fiecare an în luna noiembrie. Tot în 2013, Cristina Bejan și Rucsandra Pop au lansat Bucharest Inside the Beltway, un grup de artă și cultură care folosește capitala cosmopolită a României ca inspirație pentru artiști de oriunde din lume, injectând și integrând în același timp cultura română pe scena artei internaționale. Lista de specialiști care lucrează împreună sau independent cu același scop este în creștere pentru că ei au pavat drumul către legitimitatea Studiilor Românești ca un domeniu dincolo de spațiul academic.

Călătoria mea spre limba și cultura română a fost lungă și cu tot ceea ce se întâmplă astăzi cu Studiile Românești, sunt nerăbdătoare să văd în ce direcție o iau. Între timp, mă voi strădui să învăț să scriu în română mai bine, așa cum am făcut cu lectura cărților, ca să nu mai am nevoie de traducători. Nu se va întâmpla peste noapte și, probabil, începutul va fi greu, dar îmi voi repeta că nu e niciodată prea târziu să-ți scoți roțile ajutătoare.

Traducere de Ileana Marin