Diana Iepure s-a născut în anul 1970, la Chișinău, în Republica Moldova și a absolvit Facultatea de Istorie în cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (2004) și O sută cincizeci de mii de peluze (2011) și a tradus mai multe volume din limba rusă, dintre care amintim Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017) precum și cea mai recentă traducere, un volum de poezie de Serghei Timofeev, Aparatele unui timp liniștit, apărut anul acesta la Casa de editură Max Blecher. Tot anul acesta și la aceeași editură a apărut și cel mai recent volum de poezie al Dianei Iepure, În rest, viața e frumoasă. 

Volumul este structurat pe patru cicluri poetice: Patria borcanelor, Odecolon, Recital de plâns și În rest, viața e frumoasă, cicluri ce pot fi socotite, după temele abordate, drept un triptic al trecutului, urmat de o reașezare în timpul prezent. De altfel, cele trei componente ale tripticului se diferențiază estetic de cel ce dă și numele volumului, întrucât sunt formate din poezii-perechi, alcătuite pe structura: una mai scurtă, scrisă sub formă de poem în proză, evidențiată prin italice, urmată de una ceva mai lungă, în versuri. De altfel, poezia scurtă poate fi socotită și moto-ul sau tonul pentru cea lungă, întrucât tema celei dintâi este dezvoltată în cea de-a doua. 

În Patria borcanelor, Diana Iepure își rescrie cumva trecutul prin prisma acestor accesorii de bucătărie, cvasi-prezente în viața ei dar și a noastră (numai că noi nu le dăm nicio importanță), care devin rând pe rând simboluri ale studenției, ale mutatului dintr-o parte în alta și în final, ale gospodăriei și ale avuției:

"Dacă aș sta să înșir toate borcanele pe care le-am primit, cărat, crăpat, spălat, aranjat și dus înapoi acasă, cred că aș putea construi un Mare Zid Chinezesc numai și numai din borcane". 

Iar pentru că unii cititori ar fi tentați să creadă că o poezie a borcanelor nu poate avea în ea nimic artistic, poeta strecoară printre acestea și o imagine cât se poate de suprarealistă, de o duioșie tușantă:

"mama răsucește ouăle din clocitoarea electrică/ le întoarce de pe o parte pe alta/ toarnă apă în rezervor/ așa mai mâncăm și noi mâncare normală/ în ultimele două săptămâni mama a fost/ mai mult decât o cloșcă/ n-a dormit noaptea păzind ouăle când vor pocni/ iar eu am visat-o/ cum prindea rațele care încercau să-și ia zborul/ din dealul nostru/ peste Nistru/ ea încerca să le țină/ iar păsările s-au smucit spre cer/ și mama începu să plutească în aer/ atât de frumoasă și diafană/ ca femeia/ din picturile lui chagall". 

Cel de-al doilea element al tripticului mai sus amintit se numește Odecolon, după numele unei băuturi spirtoase, înrudită, după cum se pare, cu spirtul medicinal, foarte în vogă în Uniunea Sovietică:

"Legenda spune că în Rusia, când unii nu mai aveau ce bea, își turnau pe gât Troinoi Odecolon. Mă rog, nu e legendă. Chiar așa era. Și probabil că încă mai este". 

Cu toate acestea, poeziile cuprinse în acest ciclu nu sunt doar despre meteahna rușilor și a celorlalte popoare sovietice, printre care și basarabenii, de a consuma această băutură, ci mai degrabă despre ceea ce a stat în spatele nefericitei deprinderi: despre sărăcie, despre frustrări, despre deznădejde, despre o viață trăită nu "în umbra marelui URSS", cum au cântat cei de la Phoenix, ci de-a dreptul în ghearele acestuia (sau mai bine spus, acesteia), despre o lume pustiită din toate punctele de vedere de războaiele succesive în care a fost implicată Uniunea Sovietică, dar mai ales din punct de vedere sufletesc. Iar cel mai convingător poem în acest sens este acesta:

"pe tata l-a schimbat războiul brusc/ de paște/ era casa plină și noi dansam vals în camera cu pian/ victoria cântă cu ochii închiși/ legănându-se ritmic/ mama plângea pe ascuns/ și umerii ei tremurau ca atunci când râdea în hohote/ uniunea sovietică a ieșit din inima tatei/ s-a strecurat în tranșee/ un șarpe lucios și bineînțeles rece/ ca nopțile de aprilie/ ale anului 1992".  

Cea de-a treia piesă a "Tripticului trecutului", numită Recital de plâns, surprinde, la intersecția dintre poezie și antropologie, modul în care basarabenii se raportau, în copilăria poetei (și poate și astăzi) la două dintre cele mai pregnante evenimente din viața oamenilor, care animau într-un fel sau altul comunitatea, transformându-se inclusiv în inspirație pentru joaca copiilor, și anume, nunta și moartea, mai precis fie spus, alaiul nupțial și cortegiul funerar:

"Din când în când, pe lângă poarta noastră treceau miri, mirese și morți. Mirii – întotdeauna cu alai și muzică. Morții însă nu. "Iaca a mai trecut un mort", zicea uneori nașa Gașița, trăgându-și broboada mai peste ochi și uitându-se pe fereastră la cei care se împleticeau din urma sicriului". 

Iar dacă nunta nu era pentru toată lumea, moartea însă nu ierta pe nimeni, fiind însă uneori o binecuvântare, mai ales pentru cei a căror viață fusese sinonimă cu durerea și cu singurătatea:

"și până la urmă/ dacă trecea în fiecare zi pe la cimitir/ înseamnă că asta îi făcea bine/ a trăit singur și a murit în singurătatea lui/ cu suferința înghesuită pe gresia rece din baie/ adunat ghem cu bucuriile și frustrările înțepenite într-un trup chinuit/ cu oasele care îi străpungeau carnea și îl aplecau tot mai mult/ cu durereaa pe care nu dorea să o împartă cu nimeni".  

În fine, în ciclul final, În rest, viața e frumoasă, Diana Iepure pune accentul pe viața sa din prezent, sau din trecutul apropiat al cărui ecou încă persistă, scriind despre durerile sale, despre micile frustrări, despre dorințe neîndeplinite, dar și despre debusolarea lumii în care trăiește, în care de altfel, trăim cu toții. 

Ținând cont atât de poeziile citate mai sus cât și de micile comentarii însoțitoare, s-ar putea crede că titlul volumului este cumva ironic, născând automat întrebarea: ce este frumos în durere, singurătate, suferință și toată gama de "emoții negative" descrise în această carte? Și totuși, nici urmă de ironie, pentru că, emoțiile mai sus invocate se salvează de la stigmatul de "negative" prin faptul că poeta, practicând alchimia asumării depline, le transformă pe toate în melancolii, în amintiri dezamorsate ce nu mai pot avea efect asupra prezentului, în experiențe de viață pe care era necesar să le trăiască pentru a deveni ceea ce este astăzi, o femeie echilibrată.

De altfel, poezia sa chiar poate fi numită o poezie a echilibrului din mai multe puncte de vedere, Diana Iepure dovedind o spectaculoasă capacitate de a doza optim atât emoțiile cultivate în poveștile de viață expuse în versuri, cât și cuvintele cu ajutorul cărora își construiește discursul poetic, servindu-se în acest scop de absolut toate registrele lexicale ale limbii române: arhaisme, regionalisme, neologisme, argou, jargon și limbaj explicit. 

În rest, viața e frumoasă poate fi citită și ca o terapie, întrucât ajută cititorul să discearnă între prezent și trecut, între adevărate și false probleme, și să înțeleagă faptul că atâta timp cât reușești să îți asumi absolut fiecare faptă, viața chiar poate fi frumoasă. 

În rest, viața e frumoasă de Diana Iepure

Casa de editură Max Blecher, 2021