Dacă l-ați citit pe Teo Spătaru, cu siguranță nu v-au scăpat ironia sa usturătoare, amuzantele jocuri de cuvinte sau asocierile inedite de idei care stau la baza satirelor relaxante sau relaxate, fără intenții moralizatoare. Prin cartea pe care v-o propun în această săptămână, scriitorul își dă măsura talentului în domeniu.

Apărut în plină pandemie, prin vara lui 2020, la editura Brumar, romanul Traficanții de busuioc abordează tema cotidianului timișorean actual în manieră pluriperspectivistă. Nu mă înțelegeți greșit, textul este, în contextul actual, unul de evadare din realitate și de întoarcere la spre normalitate. Nu pune problema pandemiei.

Personajele principale sunt trei tineri din sfere sociale diferite (un medic nutriționist, Mlădiță Calorie, un bucătar specializat pe bucătăria mediteraneană, Homar și un tânăr student la teologie, Aghiasmă) care, la prima vedere nu au nimic în comun. Totuși, contrastul dintre esență și aparență, în ceea ce îi privește, dă naștere unei intrigi neașteptate, ce provoacă râsul. Mai mult, romanul deconstruiește tipologiile realiste. Aghiasmă, de exemplu, preot în devenire, este un tip pragmatic cu o istorie interesantă. În copilărie, Bunica îl duce la biserică, de Bobotează, dar băiatul, năstrușnic fiind, fură aghiasma preotului. Romanul e plin de situații comice, dar dincolo de umorul scriitorului, care știe să-și aleagă bine evenimentele relatate, se află idei și o presispoziție spre analiză, adeseori atribuită personajului:

"Observă pe chipurile persoanelor care veneau duminică de duminică în Casa Domnului, pentru a participa la sfânta liturghie, un fel de credință forțată, un soi de teatralitate menită să dea bine la public, ca și cum a posta în credincios ți-ar aduce din start certe avantaje pe care haina de ateu sau de mai puțin credincios, nicicând nu ar face-o! Cum ne dăm seama că un individ este mai credincios decât celălalt? Să recunoaștem: sunt destui cei care confundă credința cu religia, așa cum bunăoară, din ignoranță, se confundă psihologia cu psihiatria."

Deși la început alege calea detașării de biserică, în cele din urmă Aghiasmă se înscrie la Facultatea de Teologie, însă face acest lucru din motive pragmatice, fără legătură cu harul divin:

"Nu există meserie mai profitabilă decât cea de preot. Ai loc de muncă asigurat? Ai. Ai beneficii când se nasc oamenii, pe parcursul vieții lor și când mor? Ai. Îți trebuie vocație? Nu. În ziua de azi nu faci nimic cu vocația."

Dacă ne gândim la influențele pe care Nietzsche s-ar fi putut să le aibă asupra scriitorului ca sursă de inspirație, Teo Spătaru creează un personaj care trăiește cu discreție credința în Dumnezeu, un al prilej auctorial pentru ironizarea practicilor vechi, fie ele religioase sau nu, procedeu frecvent în scrierile actuale:

"De fiecare dată când era întrebat dacă crede în Dumnezeu, el răspundea că divinitatea se prețuiește cel mai bine în tăcere [...] În fine, până acum rezistase cu brio tentației de a parcurge kilometri întregi cu scopul de a pupa diferite moaște."

Romanul este de la început unul cu intenție umoristică, astfel că evenimentele tragice sunt și ele salvate prin folosirea unui comic negru de situație, dominat de nelipsita tentă ironică:

"Întâmplător, auzise de un caz în care o doamnă mai în vârstă, la câteva zile după efortul depus de a ajunge în capitala Moldovei pentru a-și lipi măcar pentru o clipă buzele de osemintele sfintei Paraschieva, trecu pe neașteptate într-o altă dimensiune, mai aproape de ex-cuvioasa nu de mult sărutată. Posibil ca rămășițele respective să fi fost infestate (deși nu se înregistrase alt caz), fie enoriașa să fi făcut deodată, într-un mod inexplicabil și destul de ciudat, o alergie puternică la moaștele sfintei, alergie ce se dovedise în cele din urmă fatală. Cine știe? Poate chiar se poate muri, în sensul real și propriu din pupat."

Dintr-o sferă cu totul diferită de cea religioasă, face parte Mlădiță Calorie. Cu părinți medici, care îl încurajaseră să adopte stilul de viață vegan, încă din adolescență mănâncă pe furiș "și carne, și brânză, și alte alimente «nesănătoase»", fiind ajutat în obținerea lor de Jhonny Grădinaru, furnizorul de legume al familiei. Bătrânul zarzavagiu joacă rolul de bunic înțelept pentru Calorie, glumele lor terminându-se deseori cu o învățătură amară:

"- Să nu le spui alor tăi că ți-am dat caș, că ne mănâncă pe amândoi!

- Stai liniștit, nea' Jhonny, ei nu mănâncă nici carne de animal, da-apoi de om! răspunde Mlădiță.

- Mă, băiatule, de ai ști tu ce animal poate fi câteodată omul...Hai du-te acum!"

Traiul studentului e liniștit, nu-și prea bate capul cu școala, având noroc cu ai lui:

"Dacă nu ar fi intervenit pe lângă profesori și vechi cunoștințe medicale, probabil nici astăzi pruncul lor nu ar fi terminat facultatea".

În cele din urmă, Mlădiță Calorie ajunge nutriționist și lucrează în cabinetul familiei, singurul său vis fiind, însă, altul: "să se rupă de influența alor săi și să o ia pe cont propriu".

Homar Bucătaru' are mare ghinion în viață. Deși lucrează în domeniul mult visat al artei culinare, este concediat de două ori pentru că, ajutor de bucătar fiind, îi scăpau fire de păr în mâncare. Deznădăjduit după "atacul firelor de păr", personajul nu trăiește o dramă, ci stârnește râsul prin înfățișare și situațiile comice în care se pune, din dorința de răzbunare asupra perilor năstrușnici din cap: "se duse la prima frizerie pe care o zări și se tunse", devenind parcă din rău, mai rău: "Aproape obez, șomer, mic de statură și gâfâind ca un porc", în plus, "chel". Dar însușirea sa principală rămâne lăcomia:

"Toată viața Homar Bucătaru' a băgat în el ca spartu' de teamă ca nu cumva altcineva să-i mănânce porția cuvenită".

Mai mult, diagnosticul psihologului care îl tratează stârmește, și el, râsul: băiatul suferă de "Sindromul Fălcilor Tremurânde".

Cei trei se întâlnesc la un workshop intitulat "Importanța busuiocului din cele mai vechi timpuri până în prezent. O scurtă istorie plus întrebuințări practice", unde aud că "într-un orășel din SUA, doi bătrâni soț și soție, în vărstă de 75 și 73 de ani au fost prinși făcând trafic cu busuioc". Întâmplarea le dă idei și le încolțește în minte soluția problemelor pe care le au: să devină dilări de busuioc. Amuzantă sau nu, ideea prinde contur în momentul în care Calorie apelează la Jhonny Grădinaru'. Și așa începe traficul de busuioc. Afacerea, însă, se încheie chiar înainte de a începe să dea profit, în momentul în care un om moare. Cum? Prin intoxicație cu busuioc, evident.

Dincolo de tenta umoristică pe care o imprimă romanul, acesta are și o dimensiune profund dramatică, estompată de finalul care readuce acțiunea în liniile ei inițiale, de roman satiric.

Nu știu dacă romanul își propune să ne salveze prin umor de la tragismul iminent al situației actuale, ce-i drept vremea eroilor a trecut de mult și, modest cum îl știu, psihologul-scriitor Teo Spătaru e departe de acest deziderat. Prin joc, totuși, pe nesimțite, volumul te face să te desprinzi de cotidianul sufocant, de rigorile cronologice de care ne lovim zilnic în ultima vreme, de pereții sufocanți ai apartamentelor și să plonjezi într-o altă realitate, tot a noastră, tot cotidiană, dar una mai apropiată de viață, de trăirea autentică. Iată cum ajungi să te întrebi "Ce-ar fi fost dacă?" și să vezi romanul, cu tot cu umorul lui negru, cu ironia inerentă și cu profunzimea dramatică a finalului, ca expresie a unui paradis pierdut. Textul lui Teo Spătaru construiește, un univers al bunei dispoziții, în care poți pătrunde relaxat și râde liber, fără opreliști, fără mască!