În ’91, în vară, sau poate ’92, nu țin minte exact, uneori am pierderi albe de memorie, când plâng și zac și nu știu ce-am uitat.

Mă închid într-un bol imens de sticlă, dintre cele cu fulgi de zăpadă și-amintiri ce cad lin și-apoi mor pe gulerul de vulpe argintie purtat de bunica mea Miroslava - Slauca pe limba noastră - când era vie și luminoasă, în veci pururi numelui ei slavă.

Nu mai divaghez, despre o zi de vară specială vreau să povestesc când ne-a vizitat un grup de belgieni acasă, la Cornuțel la țară. Io căleam eugenii pe-afară.

Puteau fi portughezi din sudul Portugaliei sau francezi din Franța, nu ne-am fi dat seama. Să fiu sincer, pe fețele lor nu se citea teama de-a fi confundat, o rușine care m-a urmărit mereu, poate și din cauza numelui meu comun, a feței mele rotunde ca o minge imensă de vată. Lipsa de personalitate m-a obsedat. Arăt uneori rău de tot la față și rău mă simt, sunt lent de parcă-aș fi sedat. Dar atunci eram doar uberimpresionat că străinii voiau atât de tare să ne cunoască, să mănânce cu noi la masă, din blidele și mâncarea noastră.

Erau curioși să vadă cum răzbim. Văzuseră documentare despre România, despre orfelinate, erau îngrijorați că ne aflam într-o situație dificilă, dar, sincer – iarăși o dau pe sinceritate – sincer, noi aveam de toate. Poate ne lipsea încrederea, poate aveam o atitudine umilă, dar eram prietenoși și chiar n-aveam nevoie de privirea lor pe care se citea – acuma știu – o nejustificată milă.

Delegația se oprise în curte la biserică.

Am fugit acasă s-anunț că veneau douăzeci de persoane. Ne-am schimbat în hainele bune, de duminică, de nunți. Bunica Miroslava a tăiat ardei și roșii și a pus pe masă damigeana de vin, a scos din butoi bulavele de brânză sărată de la Ruginosu. Ce lua de la țărani când avea putere de muncă să umble, să lucre, să facă.

Ce-i drept, pe-atunci mai puneam și noi, copiii, osu’.

I-am primit cu ce-am avut. M-a întrebat babția – așa-i spuneam bunicii Miroslava – în veci pururi sufletului ei de aur slavă : "ce zici, să pun și ceva carne?'

Avea în frigiderul Arctic mezeluri luate de la Reșita, de la Alimentară. Se rugase până la lacrimi de-o vânzătoare, chiar a invocat faptul că era învățătoare – preda materii simple, mate și română – se mai înmuiau, dar nu voiau să-i dea pe sub mână, cum era pe-atunci, unii cu pile, alții cu cinste și munci. Cum e și acum.

Am zis, lasă, babțio, mai bine nu pune, fiindcă arată rău. Mi-era rușine cu mâncarea din oraș, avea zgârciuri și grăsime multă. Un detaliu m-a agățat – menta era pusă la uscat, întinsă pe masa din sufragerie, dar și pe ziare, împrăștiată pe pat. Bunica a aranjat tot, legumele și carnea, n-a ținut cont de părerea mea de nepot necopt.

În fine, să spun tot dacă tot... mi-era puțin rușine și cu noi fiindcă nu eram belgieni, nu eram portughezi, nu eram francezi, nu eram nici măcar români, ci-un fel de ucraineni de la țară.

Belgienii au intrat în camera unde dormeam toți cinci în două paturi – eu, bunicul Ivan, bunica Miroslava și frații mei, Octa și Mirel. Un living s-ar numi acum, pe-atunci o încăpere mirosind a fum de Carpați, cu sobă de teracotă. Aeriseam des, dar mirosul rămânea căci nu exista noțiunea modernă de hotă.

Bunicul Ivan le-a explicat cum coborând din Transcarpatia și Bucovina, tăietori de lemne, au desțelenit pământul și au ridicat case din chirpici, cu coase și săpăligi, au făcut o școală, un sat. Le-a comunicat prin translator cum slugi la valahi au lucrat, apoi muncitori în fabrici ce se distrau la rugi și la sărbători. Deveniseră o comunitate pe bune. Totul e documentat.

Platourile încropite în grabă erau pe masa cu televizorul Diamant alb-negru, unde ne uitam la meciuri, la telejurnal, la filme. Dacă tot sunt blocat în acest loc, amintesc și de platourile de televiziune, de Paul Șoloc, care-a relatat Revoluția din ’89 în direct, dar parcă tot în reluare, ca o viziune blurată sau o istorie netrăită, însă carnea mea îmi arată că-i acolo, întipărită pe hârtia rulată a timpului scurs și bine împachetată, ca o tabletă de ciocolată uitată pe-un raft din credenț. Pe-aceeași masă extensibilă înaltă, i-am ținut în sicriu pe-ăi bătrâni când s-au dus din casă, după ce-au chinuit cu cancere, drumuri la oncologie, morfină și ace și-au plecat pe lumea aialaltă, odihni-s-ar în pace.

După ce-au mâncat, oaspeții i-au făcut o fotografie bunicii Miroslava. Îl ținea pe fratele meu cel mic în brațe. Se observă belșugul din vie, zâmbetul ei și lumina din curtea cu bucătărie de vară și-asfalt proaspăt turnat. Sunt sigur că-și amintesc belgienii de-acea excursie când au mâncat la ucraineni ciudați de la țară, un fel de ruteni care se rușinau aiurea că nu văzuseră lumea, că nu ieșiseră încă pe-afară.

Despre

Ciprian Popescu, ca mulți scriitori contemporani, nu trăiește din scris sau dintr-o profesie care să aibă de-a face cu scrisul. Trilingv perfect, Popescu a ales să scrie în română chiar dacă din 2007 locuiește la Montreal în Canada. A debutat cu volumul Mile End, publicat în 2016 la Casa de Editură Max Blecher. Deși autorul a primit Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu" pentru acest volum, acesta este mai degrabă un jurnal al celor 77 de zile din viața unui emigrant pentru care momentele de frustrare se exprimă în proză, nostalgia cu gust amar devine poezie cu vers alb, iar rutina cotidiană se concentrează în scurte poeme în proză. Textul curge presărat de franțuzisme, englezisme, înjurături românești, jargon de secol XXI, cu câte o expresie ucrainiană, un cuvânt unguresc sau polonez care-l blochează pe cititor suspendându-i, pentru o clipă, înțelegerea textului, dar ajutându-l să-și reprezinte diversitatea noii lumi. Naratorul alunecă de la persoana a doua—detașată și cinică—la persoana întâi, prinsă între dragoste și ură în continua negociere cu ceilalți, apoi la persoana a treia, care ocupă un spațiu narativ infim și care, poate ar trece neobservată dacă nu ar fi atât caldă și înțelegătoare față de sărmanii pierduți într-o lume consumeristă în care nu-și găsesc locul: bătrânul lutier, depanatorul de electronice, vânzătorul indian. Mile End este, fără nicio exagerare, o replică minimalistă, canadiană, din perspectiva unui emigrant român, al dublinezilor lui Joyce. Alert, direct, sofisticat prin neprețiozitate și lipsa de artificialitate, Ciprian Popescu propune cititorilor o textură deasă a scriiturii care invită la delicii hermeneutice.

 Proza "Belgienii" pare că descinde din Ziua 45 din Mile End:

apoi preotul un polison slut 

...

a anunțat că belgienii care ne-au vizitat în ’95

vor face un documentar despre mine

ne ducem toți în Infern

ne ducem pe dracu

dar trebuie să se știe că am fost cineva

"ce idiot să crezi că te va ține minte 

că ai fost cineva"

Dacă Mile End reflectă lumea pestriță a emigrantului care nu lasă să se afunde în oceanul alterității, "Belgienii" răstoarnă oglinda și aduce în prim plan lumea (in)confortabilă de-acasă văzută prin prisma celuilalt, de la distanța sensibilă a amintirii. "Belgienii" face parte din volumul la care Ciprian Popescu lucrează în prezent.