Fiindcă am o memorie care reține mai ales atmosfera și mult mai puțin detaliile, amintirile mele sunt legate în primul rând de realitatea copleșitoare a târgurilor de carte și doar tangențial de cărțile lansate acolo. Târgurile de carte, acele locuri copleșitoare, zumzăind de lume, delimitate bezmetic în spații mici, înțesate de cărți, locuri spre care plecam în diminețile de weekend cu tramvaiul 41, plini de speranță, ducând în spate o geantă de voiaj încă goală. Putea fi un sfârșit de toamnă zgribulit, iar atunci ne îmbrăcam "în foi", anticipând aerul înăbușitor de la Romexpo, în care știam cât de repede se transpiră sau un început de vară deja canicular, iar atunci străbăteam spațiul imens de beton printre tarabele de kürtos și artizanat, cu soarele izbindu-ne violent în creștet, ca într-un început de halucinație. Mirosul pe care mi-l aduce imediat în memorie amintirea acestui peisaj nu este cel al cărții tipărite, ci, mărturisesc, acela al fumului grătarelor, căci mai întâi ele te întâmpinau prietenos, familiar, încă de la intrarea în perimetrul betonat. La mese, vedetele momentului, pe care le știam doar din vedere, arborau un aer blazat în vreme ce beau bere și mâncau mici așteptându-și lansările. Noi, cititorii, ne îndreptam direct spre spațiul sacru, cel în care se pătrundea pe o scară acoperită cu mochetă roșie și unde, odată ajunși, trăgeam cu nesaț aer în piept, contemplând furnicarul ce se cerea explorat cu răbdare.

Începeam apoi aventura umplerii genții de voiaj adusă de-acasă. Mai întâi la etaj, acolo unde standurile editurilor mici se învecinau pitoresc cu cele ale vânzătorilor de cafea, dulciuri și bijuterii de chihlimbar. Acolo, lumea era mai rarefiată – studenți, bătrâni cu bărbi și paltoane demodate, editoare de vârsta a doua, strident fardate și autori încă necunoscuți, care te îmbiau să participi la următoarea lansare, a lor. Mai toți purtau în spinare câte un rucsac sau o geantă mare, gata să fie umplută cu cărți, așa că ne simțeam bine printre ei, erau frații noștri. Ne aglutinam umăr la umăr, împingându-ne discret ca să ajungem mai în față, la standurile editurilor universitare (ale căror titluri, aviz amatorilor, nu se prea găsesc în librării, iar pe internet se comandă greoi și ajung târziu, uneori niciodată), la standurile acelor edituri care, în mod curios, încă mai publicau poezie sau critică literară, respectiv la standurile editurilor de apartament, unde ne benoclam la titluri lungi, burtoase, în spatele cărora se ascundeau, de regulă, capcanele vreunei teze de doctorat. Geanta de voiaj începea să se umple, "bugetul" se micșora pe nesimțite, frunțile se îmbrobonau de sudoare, iar hainele groase începeau a se desfoia una câte una. Cu ochii la albume de artă trase în țiplă, la hărțile didactice viu colorate sau chiar în relief, la globurile pământești luminate dinăuntru, nici nu ne dădeam seama când treaba devenea tot mai serioasă și pașii ne purtau irezistibil către "lumea mare" de la parter.

Aici, alt ritm, altă viață, dar mai ales alt aer, mult mai greu de respirat. Edituri celebre, cu standuri de la măricel spre uriaș, multitudine de titluri cu coperți multicolore, autori celebri – a căror blazare din umbra grătarelor de mici se transformase, sub tirul privirilor iscoditoare, în oboseală de animal hăituit – lume de toate felurile, popor câtă frunză și iarbă, microfonie...

(Parcă simt totuși nevoia unei paranteze punctuale, în care memoria mea să se focuseze pe un detaliu anume: lansarea Solenoidului, cred că în noiembrie 2015, dar s-ar putea să fi fost și un sezon mai târziu. Firește, toate datele se pot verifica pe Google, însă atunci care ar mai fi farmecul amintirii?

Lume ca la manifestație, n-aveai loc nici să arunci un ac. Covorul roșu nici nu se mai zărea de sub fundurile celor care se așezaseră comod pe trepte, ca la teatru, cu traista de cărți și mormanul de haine rostuite în jurul lor.

Pe scena mare, Cărtărescu se vedea mic-mic și parcă speriat, ascuns în umbra editorului al cărui discurs un pic cam prea lung părea conceput special ca să abată atenția haitei cititoare de la prada sa neajutorată, autorul. Și, când aproape că reușise, când lumea începuse să se foiască manifest, să scormonească prin traiste după cărțile deja cumpărate în așteptarea cozii la autografe sau chiar, în unele cazuri, să se ridice cu aere înțepate de pe trepte în căutarea altor prăzi, mai facile, iată că microfonul a ajuns în sfârșit și la autor. Din tot ce-a spus cu voce gâtuită, nu-mi mai amintesc decât o frază: "Am scris la această carte timp de cinci ani". Sau cam așa ceva... În orice caz, pe mine m-a izbit în plină figură imaginea unui om care trudise cinci ani la o carte și care, drept răsplată, avea acum parte de lansarea aceea asemănătoare unui spectacol de circ, de discutabila onoare de a fi expus în fața unei mulțimi zgomotoase, pe o scenă puternic luminată, în chip de animal exotic. Nu mai știu dacă chiar purta un pulover roșu, dar mie așa mi-a rămas în minte, ca și când l-ar fi purtat. Din ziua aceea, Cărtărescu mi-a devenit foarte simpatic. Înotând printre răsuflări sacadate și haine fistichii, m-am dus direct la standul Humanitas și i-am cumpăra cartea, promițându-i în gând că o voi citi, dar nu-i voi cere autograf niciodată. În lumea cititorilor, era deja prea multă cruzime.)

Oricum, după primele standuri de la parter, banii ne cam părăsiseră buzunarele, așa că restul era doar voyeurism frustrat, câteva amabilități schimbate cu cele câteva cunoștințe, un suc băut pe nerăsuflate, apoi evadarea în aerul serii, în sfârșit aer și în sfârșit răcoritor, cărând în spate geanta ticsită cu sentimentul unei frumoase datorii împlinite.

Pe atunci, niciunul dintre noi nu era încă autor. Nici nu visam că aș fi putut scrie vreodată, nu orice, ci, horribile dictu, un roman. Eram doar niște cititori inocenți care se bucurau de două ori pe an de micile bufeuri boeme în care mirosul cărților se împletea cu mirosul de mici și, ocazional, cu cel al transpirației de autor.

Ultima mea amintire cu cărți, din 2016, nu e totuși de la un târg, ci de la o lansare. La Humanitas Cișmigiu, bărbatul meu vorbea despre romanul unei americance – o poveste japoneză din al doilea război mondial – iar eu îl ascultam din public ușor plictisită. Tocmai începusem să scriu la primul meu roman. Mi-am ridicat ochii peste mulțimea de capete și mi-am dat seama că eram înconjurată de cărți. Sute, mii de cărți așezate cuminte pe rafturi. M-am trezit spunându-mi: "Ce mai înseamnă o carte în plus pe lângă tot oceanul ăsta?"

Sfârșit de poveste, sfârșit de inocență. În anul următor, la târgul din toamnă, îmi lansam propria carte, în aerul rarefiat de la etajul doi, printre studenți, bătrâni cu paltoane demodate, editoare strident fardate, autori încă anonimi și câțiva prieteni, cu care, după ce totul s-a terminat, am mers la o bere.