Cobori scările în spirală și mergi ascultând zgomotul făcut de șlapi, pe cărarea prăfuită care te duce la faleză. Plaja e îngustă, cu un nisip murdar, resturi de tot felul, sticle de la băieții care fac noaptea focuri aproape de mal. Între mare și blocurile înalte se întinde un mal înverzit de pământ, cu pomi tineri și bănci pe care seara stau pensionarii. După ce cureți locul de scoici și mucuri, aproape de mare, deschizi cartea și observi că, nu departe de tine, un copil aduce apă cu o găletușă și se amuză aruncând-o spre o femeie care râde prea tare. Citești de două ori același paragraf și închizi romanul. Vântul îți trimite părul în ochi. Îți strângi lucrurile și te muți aproape de scările falezei, chit că nu-ți place acolo, ai fi prima pe care oamenii o observă când coboară.

Îți aprinzi o țigară și te uiți, sprijinită în cot, la blocul nou în care v-ați mutat anul trecut. Din bucătăria apartamentului se vede țărmul până la promontoriu, acolo malul se înalță brusc și se curbează la stânga, chiar înainte ca o limbă de stabilopozi să îmbrățișeze plaja.

E o dimineață caldă de început de iulie, prima liberă după sesiune. Ai așteptat tot anul să urmărești cu ochii mijiți aripile argintii ale pescărușilor și să ațipești în timp ce valurile se întind până aproape de gleznele tale. La sfârșitul lunii, tu și ceilalți bursieri veți merge la Costinești, într-o tabără studențească. O să stați într-un cămin, ceva modest, nu vă așteptați la cinci stele, vă spusese secretara, dar aveți plaja aproape.

— Dar în Costinești, totul e aproape de plajă! râsese Corina, colega de grupă.

Ea venise cu ideea să faceți plajă dezbrăcate, să fiți bronzate uniform. Să nu se vadă liniile de la sutien și de la slip. Dacă se văd ce are?, ai ridicat din umeri, nu fi țărancă, a râs, e nașpa cu urme. De la ea ai învățat să mergi la epilat, știe o tanti care are acasă tot ce trebuie, prima dată ați mers împreună, acum o suni și stabiliți când te poate primi la ea în sufragerie, unde miroase a ceară topită și te întinzi pe o canapea acoperită cu o pătură cu fire aspre.

Mama îți zice uneori că nu știi să-ți alegi prietenii și dai ochii peste cap. Îți place de Corina pentru că e versată, de la ea ai învățat să fumezi, e o tipă simpatică, de lume. Știe să se îmbrace cu gust, să-și întindă părul, știe cluburile, ce băuturi să nu amestece ca să nu o doară capul a doua zi, se descurcă doar cu o mie de lei să bea și să se distreze până dimineață.

— Mai bine mergem la tine la plajă, să facem nud înainte de tabără.

— Ai înnebunit, vrei să mă vadă vecinii?

— Ne ducem și noi mai pe după stabilopozi. Pe-acolo nu trece nimeni.

— S-ar putea să fie pescari.

— Adică niște babalâci care o să își amintească ce-i aia erecție.

— Ce-i aia erecție? ai râs și-a râs și ea.

Ai avut un sentiment neplăcut legat de propunerea ei, dar n-ai vrut să te ia peste picior. Ați stabilit să mergeți împreună marți, ea a făcut socoteala că dacă stați trei ore pe zi, la Costinești o să fiți ca niște măsline grecești. Uneori te gândești că își provoacă momentele de amuzament ca să râdă cât mai des. Are o gură foarte frumoasă și dinți mărunți și drepți, și acum e tot ce ți-a mai rămas în amintire cel mai bine de la ea – gura în formă de inimă și un râs frumos.

Luni te bucuri în liniște pe plajă, nu mulți au coborât treptele falezei, a cărei piatră e ruptă de la jumătate până la gulerul îngust de nisip. Reușești să termini cartea, ascultând muzică la walkman. Ațipești. Caseta se termină și te trezește un fornăit. Ridici capul și pui la loc bretelele sutienului. Un bătrân încearcă să-și spele calul chiar la mal. Îl trage de căpăstru, dar animalul se împotrivește. Îl mai văzuseși de la fereastra camerei tale, își plimbă oile pe colina dintre blocul vostru și malul care se continuă cu Plaja Tataia, înspre oraș. Un tip scund și îndesat, cu pielea arsă de soare. Bate toată ziua terenul crăpat de secetă. N-ai de unde ști, dar în cîâiva ani, toată bucata asta de pământ va fi excavată și pe ea se vor ridica niște blocuri urâte, de două etaje, care vor bloca trecătorilor vederea la mare.

Ți-e milă de animal. Se opintește și fornăie, în timp ce omul îl înjură. E într-adevăr murdar, pielea alb-bălțată îi e plină de noroi uscat, coada îi e încurcată în smocuri de ciulini.

— Nu aveți voie cu el în mare!

Îi spui de trei ori același lucru, până se întoarce și se uită urât, după care se opintește cu două mâini în căpăstru. Animalul scoate niște sunete care îți întorc stomacul pe dos.

— Să știți că sun la Poliție.

Dar moșul vorbește cu animalul, care lovește apa cu una dintre copitele din față și-și scutură capul. Miroase a bălegar.

Faci doi pași și te oprești la mal. Calul își leagănă coada fornăind. Nu vrea în apă. Una din bretelele maieului murdar pe care-l poartă bărbatul îi alunecă de pe umărul ars de soare. Are pantalonii de pânză uzi, suflecați până deasupra genunchilor.

— Du-te, fato, c-o să te lovească, zice moale și te privește încruntat.

Nu e chiar bătrân. E doar jerpelit și prăpădit, ros de viața de nomad.

Te întorci, îți strângi lucrurile. Pe când urci scările, vezi un lungan pe ultima treaptă, privește spre mare. Își duce două degete între dinți și fluieră puternic, chiar înainte să ajungi în dreptul lui. Apoi te fixează cu niște ochi imenși, umezi, de culoarea alunei. Are capul mare și brațele lungi, atârnând pe lângă trupul osos. Poartă și el un maiou jerpelit, decolorat, pe care pare că scrie Nike, și niște pantaloni care îi vin strâmți. Când îi vezi nările dilatate și nasul osos și lung, te gândești că seamănă cu un cal. Face un pas să coboare și, în mers, se șterge de tine. Pentru o clipă amețești și ești gata să cazi pe spate. A făcut-o intenționat! te gândești și o iei spre cărăruia care te duce la bloc.

Din fereastra bucătăriei, în timp ce mănânci un sandvici, vezi că bărbatul a scos până la urmă animalul din mare și-l trage de căpăstru pe scări, iar sus de tot, pe faleză, se oprește în dreptul tânărului. Acesta îl lovește neașteptat, oierul se clatină, băiatul îl apucă de cămașă. Te oprești din mestecat.

A doua zi, Corina trebuie să ajungă la ora 10 în locul unde începe promontoriul. Iei o carte nouă cu tine, deși nu prea o să aveți timp de citit, Corina vorbește mult. Îți desfaci prosopul făcut sul și te întinzi pe burtă, cu fața la faleză, s-o vezi când apare. Pe plajă, în capătul celălalt, sunt femeia și copilul care se joacă. Foarte slab îi mai auzi din când în când țipetele. Soarele arde cu putere, poate vine Corina cu cremă de plajă, pe a ta ai uitat-o acasă. Valurile mici își întind mânecile de spumă spre tălpile tale. Deschizi cartea și începi să citești, ți se închid ochii din cauza luminii puternice care face pagina strălucitoare. Cu o mână tragi de slip, să dezgolești o porțiune de piele, apoi răsucești marginile lui. După un timp, scoți ceasul de mână din plasa de pânză. E deja unsprezece și Corina nu mai apare.

Ți-e lene să strângi tot și să mergi acasă să o suni. Oricum, trebuie să fie pe drum, poate tramvaiul a venit mai greu, liniile se mai dilată de la căldură. Capătul liniei 101 nu e departe de vârful promontoriului, iar de acolo mai are de mers pe un mal de pământ până găsește coborârea spre faleză.

Pe la unsprezece și jumătate scoți sticla de apă și ceasul și te gândești că nu mai vine. Pe marginea slipului s-au adunat broboane de sudoare. Nu e nimeni în preajmă, dar tot nu ai curaj să te dezbraci. Tragi cu ochiul în dreapta, spre stâncile înalte în spatele cărora nu ai ajuns niciodată. Te ridici, aș putea măcar să mă plimb până acolo, te gândești, să văd dacă ar exista un loc unde să mergem mâine.

Îți pui mâna streașină la ochi și privești în sus, la capătul falezei, de unde ar fi trebuit să apară. Pui totul în plasă și tragi șlapii în picioare. O dată trecută limita plajei, nu mai e nisip, ci doar scoici fărâmate și bolovani galbeni, rupți din malul înalt și stâncos. Mergi mai departe, printre surpături de pământ uscat, umbrit de zidul înalt de culoare roșiatică, din care ies rădăcini uscate. Te bucuri că nu sunt pescari și că e atâta liniște. Calci printre ochiuri de apă verde, treci peste pietroaie acoperite de alge, acolo unde malul e foarte îngust și apa ajunge până la peretele stâncos. Găsești în sfârșit o limbă mică de plajă, de câțiva metri doar, plină de scoici pisate, unde ajunge și soarele, iar după socoteala ta, el are să dispară în maxim o oră în spatele promontoriului, timp suficient de plajă pentru prima zi de încercare. Nimeni n-o să mă găsească în pustietatea asta, te gândești, mândră că ai descoperit un mic colț de rai. Rămâi îmbrăcată cîâ fumezi o țigară și privești ceata de pescăruși care se agită pe șiragul de stabilopozi din stânga ta. În față, din ape ies pietroaie înnegrite, pătate de o verdeață lucioasă, salată îi spui când găsești cu silă câte-o algă pe picior, la ieșirea din apă. Între stabilopozii din stânga și cataroaiele de la care, în dreapta ta, destul de departe acum, începe plaja, marea scânteiază, o zi perfectă de vară, te gândești, păcat că fundul apelor aici e plin de pietre, nici vorbă de o baie, dar măcar e liniște.

Pui o cască în ureche, asculți Dire Straits și tocmai vine piesa care-ți place la nebunie, You And Your Friend. Dezlegi funda sutienului, șnururile lui alunecă pe piept și tragi ușor mătasea în culori viorii, o împăturești în timp ce briza îți răcorește sânii. Îți mai aprinzi o țigară. Păcat că ți-ai uitat și ochelarii de soare acasă, lumina îți ține ochii pe jumătate închiși, dar e bine, atât de bine.

Când pui în ureche și cealaltă cască, dai mai tare la muzică și te uiți în dreapta, de unde încă speri să apară Corina. Dar oare chiar îți dorești să mai vină? Chitara seamănă cu sunetele scoase de o pisică ce se alintă, iar vocea lui Knopfler se mișcă molatică în creierul tău care încă e în alertă. Simți că faci ceva interzis, dar că ai dreptul la asta, să te ascunzi în cel mai frumos și mai sălbatic loc al Constanței.

Urmărești cu privirea ritmul valurilor care se apropie și se îndepărtează. Apuci ușor șnururile slipului și le tragi peste pulpe, până la glezne. Acolo te oprești, te uiți în dreapta și în stânga. Nu vine nimeni. Un freamăt plăcut te cuprinde, ascunzi și a doua bucată de mătase și îți privești pielea, doar un pic se vede că ieri te-a prins soarele.

Te întinzi pe spate și simți în nodurile coloanei bucățile de scoici și pietricelele peste care ai așezat prosopul, dar cealaltă jumătate a trupului e în armonie cu marea și cu briza care îți deschide toți porii. Minunat lucru să simți de la un capăt la celălalt al trupului un fir elastic, întins, și trepidația bucuriei rostogolindu-se pe sub piele, râvnind, jinduind după tot, după orice. Ai vrea să ai un iubit. Ultima dată când ai fost într-o relație s-a întâmplat imediat după revelionul petrecut acasă la Alexandru. Când ai aflat că lucrează ca barman la restaurantul Melody, ți s-a cam tăiat cheful și ai rărit întâlnirile. Ți se părea superficial, prostuț, prea direct, prea multe declarații. Ai nevoie de mister, ai vrea să trăiești intens, să te copleșească emoțiile. Cum ar fi cu asistentul de la cursul de matematică, un tip care te atinge în treacăt când vă salutați, dar atât, rămâne o enigmă pentru tine și te gândești toată ziua la gura lui plină. Te-a condus odată acasă, după seminarul care s-a terminat la 7 seara, dar ai vorbit numai tu și ți-a părut rău că nu ai fost mai tăcută. Apoi, chiar când să cobori și el s-a întors spre bancheta din spate să scoată o carte din servietă, i-ai văzut verigheta pe care nu o avusese înainte de vacanța de iarnă.

Te trezește umbra, sau tăcerea ei, pentru că e liniște. Ai ațipit, îți amintești vag ce ai visat și senzația că făceai baie dezbrăcată, hamsiile care se unduiau cu sclipiri metalice în fața sânilor, soarele strălucitor care te orbea în timp ce făceai pluta.

Nu e Corina, și îți ia o vreme până îți dai seama. Ți se pare uriaș, poate e parte din visul de mai devreme. Închizi ochii, ca imediat să te ridici și să te faci covrig, acoperind tot ce poți, cu genunchii strânși la piept.

Încerci să articulezi ceva, dar ai buzele uscate. Pielea arde, nu ai timp să te întrebi dacă de la soare sau de frică. Ți-e o frică de moarte.

Bărbatul de pe scări. Are același maiou jerpelit.

Mormăie ceva, e foarte aproape de tine.

Ridici capul, părul îți acoperă ochii și nu vrei să vadă că îți tremură mâna când îl îndepărtezi.

Arunci o privire la faleză, pare și mai departe acum, blocul tău nici nu se vede de aici.

Te întinzi să iei costumul, plasa nu mai e acolo. Te întorci brusc, fără să te ridici, nu e pe nicăieri.

Îi vezi palma uriașă, în care sacoșa ta împăturită pare o batistă mai mare.

— Mă așteaptă acasă, reușești să articulezi, dar el pare amuzat. Poți să iei ceasul și walkmanul, încerci să spui mai tare de data asta, să arăți că ești sigură pe tine. Dă-mi hainele.

Cu siguranță își dă seama cât de speriată ești.

Se trântește pe scoici, lângă tine.

Poartă papuci din plastic, cu bareta pornind dintre primele două degete. Ai tăi sunt în apă, i-a luat un val când dormeai și s-au oprit între două pietre.

Unghiile mari îi sunt negre, crăpate, iar mai sus, pe pielea piciorului, vezi urme lucioase și uscate. De bere sau suc, cine știe. Miroase a piele de animal, a iatac într-o casă de la țară, a fân umed. Din sacoșa pe care o ține în palmă auzi caseta. And It’s Your Face I’m Looking For On Every Street, cântă fals și îndepărtat.

Când ridici privirea la ochii lui foarte mari și apoși, începi să tremuri și strângi mai tare din genunchi. Între picioare ai simțit o durere străină, de parcă frica s-a cuibărit chiar acolo, pietroasă. Bărbatul pune o mână pe umărul tău și se apleacă. Trebuia să o fi luat la fugă din start, ce dacă nu aveai haine?

Te ridici amețită, cu mâna acoperind sânii, cu cealaltă tragi prosopul, ți-l așezi peste abdomen.

— Te rog, du, du-te și lasă-mă sin-singură, spui repetând cuvintele, cu privirea la promontoriul care vă umbrește cu totul. Aștept pe cineva, te încrunți.

Soarele se află acum dincolo de gulerul lui înalt, probabil ai dormit mai bine de o oră.

Se apropie cu același rânjet, buza de jos îi stă tot timpul căzută.

Dai câțiva pași în spate, spre mare, până te lovești de un pietroi, iar bărbatul te prinde repede de mână și te trage la el, te lipește de hainele lui murdare, care put a jeg și a ierburi arse. Își apasă palmele pe spatele tău, sunt aspre. Te sufoci. Îți împingi degetele în pieptul lui, e foarte înalt, dacă-ți întinzi brațele poți să-i atingi lobii lungi ai urechilor. Dar ți-ai consumat deja toată energia împingându-l.

— Stai, reușești să spui, respirația lui se îngreunează, suflă ca un bivol în timp ce-ți strânge fesele cu mâinile lui mari.

Și-atunci, în mintea ta, simți cum se înfige un pumn. Trebuie să lupt, să nu-l las. Trebuie să-l păcălesc. Să fiu femeie, nu fetiță. Nu fi fetiță proastă, îți zici . El e mai prost ca cel mai prost dintre câini.

— Stai, icnești, stai te…, vreau să-ți zic... Hei!

Se desprinde mirat și te privește în ochi. E idiot? Nici nu poți să te uiți la fața aia lungă și scobită, la nasul osos, ars de soare, la ochii de bivol.

— Hai să stăm de vorbă.

Se uită nedumerit și profiți de ezitarea din ochii lui. Unul dintre iriși e mai închis la culoare, aproape negru.

— La piatra aia, arăți cu degetul spre niște stânci din mare, în direcția plajei. Mi-e frig.

Poate a apărut vreun pescar pe stabilopozi.

— La soare, să vorbim, repeți dintr-o dată sigură pe tine, te desprinzi și acum pășești cu grijă în apa mică, în care se văd cataroaiele.

Aluneci pe pietre. Simți că îți privește fesele. O mână îi e ocupată cu plasa, încerci să-ți faci curaj și să te gândești că plaja nu e așa departe. Apoi auzi plescăitul picioarelor din spatele tău și încerci să faci pași mai mari, fără să pari mai grăbită ca înainte.

Te ajunge repede din urmă. Băbălăule, îi zici în gând, văzând cum stă cu trupul lui mare ușor adus de spate, cu brațele de maimuță inerte pe lângă corp, cu privirea aia mustind a dorință. Aproape ai ajuns la niște stânci care-ți vin până la piept, ieșite din marea călduță, vezi bolovanii întinși pe sub apă și vrei să pășești peste ei, calci caraghios, simțind usturimea din tălpi, tocmai ai pășit pe ceva ascuțit. Când atingi suprafața umedă a stâncii, îi simți corpul lipit de spatele tău și umflătura lui apăsându-ți pe mijloc. Te apucă pe sub umeri ca pe o păpușă, dar te lovești cu pieptul de colțurile pietrei și începi dintr-o dată să plângi.

— Mă doare, te rog!

Nu trebuia să mai spui și te rog, cu ăștia nu are rost să fii politicoasă, îți spui și întorci capul, cu cea mai umilă privire îl rogi să vă întoarceți la țărm pentru că te-ai tăiat la picior. Chiar n-am deloc noroc azi? îți spui și privești iar zona de blocuri, între tine și ea e un covor ascuțit de roci, n-ai nicio șansă.

Rămâne o clipă nedumerit, dar nu-i convine să se expună acolo, dacă ar apărea cineva sus, pe promontoriu, v-ar vedea, iar tu ai striga și el ar fi cel care ar trebui să fugă. Ridici și tu privirea spre zidul înalt de piatră, dar atunci te apucă de mână și te trage cu brutalitate la mal. Încerci să câștigi timp, să-l ademenești.

— Uite ce zic eu (corectezi imediat în gând pe uite ce-ți propun, trebuie să cântărești fiecare cuvânt, să fie simplu și clar), mă duc acasă să mă pansez și mă întorc la tine, subliniezi, mă întorc în cinci minute, stau foarte aproape, chiar acolo, îi arăți cu degetul cel mai apropiat bloc de capătul falezei și de promontoriu, dacă vrei îți aduc o bere rece și stăm de vorbă, reușești să zâmbești, poți s-o faci, și zâmbești și mai larg.

Dar el te aruncă pe covorul de scoici gri, pe care îl simți ca pe un scut de cuțite.

Se așază lângă tine și îți desface picioarele.

Să o iei la sănătoasa? Te-ar prinde pe pietroaie, poate ar mai rău. E masiv, îi simți puterea brațelor și-i auzi respirația de bivol în călduri. Dar s-ar putea să ai noroc. Dacă voia să-ți facă rău, nu mai stătea la discuții sau să se plimbe cu tine prin apă.

— Ți-am zis că vin repede, spui fără să te uiți în ochii lui. Oricum trebuie să vină o prietenă…

Te ridici pur și simplu și dai să pleci.

Când faci al doilea pas, te prinde de picior, iar tu rămâi cu privirea tot în direcția orașului, la strălucirea ferestrelor îndepărtate, în care se oglindește soarele. El se uită la tine cu o mutră nervoasă.

— Așa faci cu toate fetele? schimbi tonul, gândindu-te că nu are mai mult de 17 ani.

(Care fete? E evident că e mai neinițiat ca tine. Sau așa speri.)

Te apucă de mână, o ia ca pe dantela unei rochii și îți privește cu lăcomie sânii și pubisul epilat.

— N-ai mai văzut o fată dezbrăcată? forțezi nota și strângi din dinți.

De ce dracu nu spune nimic?

Simți că nu mai suporți tensiunea, dar nu e vreme să te plângi, pentru că dintr-o mișcare te trage și ajungi peste el. Își apleacă fruntea spre pântecul tău, îi simți degetul mare plimbându-se pe el, împingând în pubis, și iar durerea în vintre. Palma lui aspră îți intră între picioare. Se miră când încerci să scapi din prinsoare, și-apoi te lipește mai tare de el. Îl lovești, îți înfigi unghiile în obrajii lui, îi vezi ochii turbați, îngălbeniți și te gândești la bolnavii de hepatită.

— Am bani, vrei bani? țipi.

Iar el te lovește. Simți o căldură intensă, lichidă. Te sufoci.

Ajutor!

Sub spate ai sticlă pisată, îți intră în piele și sângele tău se amestecă cu scoicile.

Te rog NU.

Totul e ascuțit și rece, oricât încerci să te ferești de colțuri, ele se ți se strecoară între coaste. Stânci și obiecte tăioase pe care ai vrea să le ocolești, dar te-au încolțit. Stropi de salivă cad pe pieptul tău, dar nu îi simți, te gândești la cum face apa o cascadă când trece peste piatra de culoarea chihlimbarului. Marea nu mai strălucește ca atunci când ți-ai așezat prosopul, acum e de un albastru închis.

Bărbatul se ridică. Rămâi cu privirea la mare, se face frig. Sunetele revin treptat. Îl auzi cum pășește pe scoici, cu labele lui mari. Te ridici încet, fără să-ți privești corpul. Silueta lui greoaie e acum departe și ai vrea să poți plânge. Vezi prosopul verde mișcându-se împins de un val și intri cu gleznele în apă, dar nu o simți. Ți-e greață. Pe sub piele, clocotește o vomă care-ți arde pieptul. Ridici cârpa, nu reușești să o storci, o așezi în jurul coapselor și te îndrepți tremurând către faleză. Jumătate din trupul tău ar vrea să alerge, cealaltă să se întindă sub apă, să se dizolve.

Între picioare simți cum se scurge ceva fierbinte și îți vine iar să verși. Până acasă, drumul e arid, soarele îți arde capul și umerii și ai vrea să te oprești, să îi spui femeii care și-a adormit copilul, stă învelit lângă ea, că ți s-a întâmplat ceva groaznic, dar treci mai departe chiar când își așază ochelarii mari de soare pe nas și se întinde pe spate.

Acasă nu e nimeni. Te lovește răcoarea din hol și urci fiecare treaptă spre baia de la etaj, gândindu-te că dușul o să șteargă toate urmele și o să te facă să te simți mai bine. Tragi zăvorul și ascunzi prosopul în cuva mașinii de spălat, peste el pui alte rufe murdare, din coșul de sub chiuvetă. Rămâi în picioare, în cadă, cu privirea la apa roz dintre picioare, un pic mai deschisă la culoare decât oja cu care te-ai dat acum două zile. Verși chiar acolo o grămăjoară de fiere, peste care apa cade cu putere. Îți lași trupul să se adune covrig sub puterea ei. Zărești lama pe marginea căzii, îți plimbi buricul degetului pe ea și apeși până începe să picure sânge. Închizi ochii, încercând să nu te mai gândești la durere. Tot nu poți plânge.

Câteva zile nu ieși din casă și nu răspunzi la telefon. Nu mai suporți rochiile, peste tricou îmbraci o flanelă neagră, largă. Spatele ți-e tot numai rană, iar vânătaia de pe gât o acoperi cu o eșarfă. Mama te crede când îi spui că te doare gâtul, ai prins o răceală pe fond de oboseală după atâtea examene. Cobori o dată pe zi, la cină, când vine tata de la serviciu și încerci să nu arăți că ai dureri, dar nu poți mânca tot din farfurie și nici să o privești pe mama, care zice că e îngrijorată și-o întreabă când nu ești de față, pe sora ta, ce ai. De cinci ori pe zi îndeși vată între picioare. De fiecare când faci asta simți un miros de stricat și de boală. Când mama nu e atentă, iei un algocalmin din dulapul cu medicamente, gustul lui amar îți face bine.

Noaptea, o privești pe sora ta cum doarme cu părul răsfirat pe pernă. Îi asculți respirația egală. Nu te-ar auzi nimeni dacă ai reuși să plângi. Privești tavanul întunecat, pe care e proiectat cadrul oblic și luminos al ferestrei.

Într-o zi, le lași părinților un bilet, cât sunt la serviciu, că pleci la bunica. În tren găsești un loc liber la clasa I și îi dai nașului cinci mii să te lase să stai acolo. Burta te arde mai tare ca de obicei și nu-ți găsești locul pe canapeaua îmbrăcată în mușama. Doi bărbați intră în compartiment și rămâi brusc fără aer, deși ei nici nu se uită la tine. Merg în delegație, vor vorbi tot drumul despre soții și, chiar înainte să cobori, unul din ei va spune un banc porcos. Vei trânti ușa cu putere în urma ta și-ți vei aprinde o altă țigară.

Bunica începe să plângă cînd te vede. I se umezesc ochii din orice, mai ales când se bucură. Se scuză că nu are mâncare gătită și fuge la bucătărie. În casa ei, storurile sunt coborâte și e răcoare. Se aud toate ceasurile de perete ticăind în ritmuri diferite, îmbiind la somn. Tragi sertarele, găsești ciocolată expirată, cu tabletele albite, mosoare de ață și un croșet cu un început de mileu agățat în vârf, folii de medicamente, rețete, scrisori legate cu fundă. Te așezi în fotoliul bunicului cu un album de fotografii în brațe, e mult mai bine aici decât acasă.

Nu reușești să citești nimic, dar te uiți cu ea pe întuneric la televizorul alb-negru, la filme vechi date de televiziunea națională. Deși nu mai are dinți buni, bunica face în fiecare seară floricele, mirosul de ulei ars îți face rău și te refugiezi în parte opusă a recamierului, așteptând să adormi înainte să se termine filmul. Noaptea, pendula te înnebunește și te trezești, auzi cum bunica sforăie ușor și te întorci de pe o parte pe alta. Odată se întâmplă să o lovești în somn și să strigi, iar ea se sperie și aprinde veioza, începe să plângă când îi săruți obrazul rănit.

— Ce-i cu tine, draga mamii? te întreabă într-o dimineață, când vine de la piață.

Ca de obicei, ți-a luat gogoși pudrate cu zahăr, calde, și iaurt bătut. Îi observi tremurul degetelor care se odihnesc pe masă și te gândești că ai vrea să plângi chiar atunci și să îi spui tot, dar nu poți. În ziua aceea, îți faci bagajul și te întorci acasă. Pe tren te gândești că dacă sunai la Poliție în dimineața în care ciobanul și-a spălat calul în mare, acum ai fi fost la Costinești și vara ar fi fost cea pe care ai așteptat-o. Trebuia să sun la Poliție, îți muști degetele, e numai vina mea.

E numai vina mea.

Săptămânile trec, toate zilele sunt la fel. Mama încearcă în fiecare zi să te descoasă, dar tu îi spui că n-ai nimic și o auzi mai târziu vorbind cu tata, el zice că cel mai probabil ești îndrăgostită, e normal. De două zile lucrează cu vecinii pe bloc, să instaleze antena parabolică. O sută de mii de familie, cincizeci de canale cu posturi europene din cele mai diverse. Seara, din camera ta auzi sonorul televizorului și te refugiezi pe balconul care are vedere la plajă. Fumezi pe întuneric, gândindu-te la construcția pe lângă care treceai mereu când veneai de la capătul tramvaiului 101, o colibă improvizată din cartoane și pături decolorate, cu bețe strâmbe proptind un acoperiș din tablă, chiar aproape de marginea malului stâncos. N-ai văzut niciodată animale acolo, nici pe el sau pe cioban, ci doar improvizația aia, catacomba pe care ar fi trebuit autoritățile să o dărâme. În fiecare seară, cu privirea la stele, îți imaginezi că vei avea curaj să cobori pe faleză și să o străbați până în celălalt capăt, să ajungi la colibă și să-i dai foc. Apoi să fugi și să simți aerul sărat al nopții intrând în plămâni în timp ce te eliberezi de ce s-a întâmplat. O privire în urmă doar, să le vezi siluetele în flăcări.

Sângerarea nu s-a oprit, așa că te hotărăști să mergi la doctor. Corina ar fi știut care e cel mai bun, dar e exclus să mai vorbești cu ea, așa că te duci într-o zi la spitalul județean și, după o oră și jumătate de stat într-un miros infect, de boală și iod, reușești să intri în cabinet. Rămâi în picioare lângă patul cu brațe de metal, pe care ar trebui să te urci, dar nu poți. Asistenta te repede că mai sunt bolnavi care-și așteaptă rândul și-ți arată unde să-ți pui hainele. Sunetele se aud ca prin vată, încerci să te grăbești și nu poți. Slavă domnului că doctorul e bătrân și că are o figură blândă. Îți ridică el gleznele, cu mișcări ușoare, și le așază în scobiturile metalice, în timp ce strângi de mânerele subțiri pentru că dintr-o dată totul te doare. Își apasă palma pe abdomenul tău și îți spune să lași fundul moale și să nu mai stai încordată. Ceva rece, din metal, intră în tine și țipi, lacrimile țâșnesc și ajung pe cearșeaful pe care stai întinsă, iar medicul spune că e doar un depărtător, să nu te sperii.

— Ce s-a întâmplat? zice fără să te privească, abia îi zărești creștetul pentru că stă aplecat între picioarele tale. Ai o infecție, fetițo, și o rană urâtă pe col. Prelevez pentru Papa Nicolau. Gravidă nu ești.

Nici prin cap nu ți-a dat că ai fi putut rămâne însărcinată, iar vestea ți se pare atât de bună, că suporți durerea mai ușor.

— Gata. Să vii pe 19 pentru rezultat și îți scriu tratament de făcut trei săptămâni. O să-ți fac cauterizare. Fără baie și contact sexual cu două zile înainte.

Nu zici nimic, cobori de pe patul de tortură cu ochii plecați și te îmbraci cât poți de repede. Înainte să iei rețeta, lași un plic pe birou, iar medicul se face că nu-l vede.

— Te trec în agendă să vii pe 19 la control. Nu mai stai la rând, intri direct.

Mulțumești și dai să ieși.

— Trebuia să mergi la Poliție, mai spune și te privește lung pe deasupra ochelarilor.

Ascunzi ovulele și antiinflamatoarele sub salteaua patului. De trei ori pe zi le iei pe ceas. După prima săptămână, deja e mai bine. Începi să mănânci, iar mama e fericită și-i face cu ochiul surorii tale. Într-o zi, ieși cu ele la piață, la Filipescu, măcar atâta să faci și tu în vara asta, îți zice și te prinde fericită de braț, iar atunci știi că n-a spus-o cu reproș. Când ieșiți din bloc, arunci o privire la miriștea pe care vedeai înainte animalele păscând și îl zărești pe oier, cu pielea arămie și părul alb strălucind bizar. Inima ți-o ia razna și ți se întunecă privirea. La întoarcere, mama insistă să care pepenele, iar tu și sora ta duceți plasa cu vinete și ardei capia, cu brânză de oaie – mirosul ei îți face rău – , punga cu hamsii și sticlele de iaurt.

N-ai mai ajutat-o de mult să pregătească prânzul. Cureți cartofii și îi tai pai. Mama toarnă pesmet într-o farfurie și trece câte o scobitoare printr-un mănunchi de hamsii. Miroase bine, nu-ți amintești de când nu ai mai simțit foame. Sora ta spune că are o întâlnire la Dacia și iese grăbită, în timp ce mama protestează că nu rămâne la masă. După ce pui cartofii în uleiul încins, vezi calendarul din perete, mai ai o săptămână până mergi la doctor, iar asta te face să crezi că totul va trece într-o zi. Mâncați în liniște, mama aduce sticla de vin din frigider și îți toarnă și ție. E un vin alb, ușor acidulat. Întinde paharul și ciocnește cu tine, se vede că se bucură că nu mai mănâncă singură, că pari mai bine. După masă, te întinzi pe canapeaua din sufragerie și pornești televizorul. Apeși pe câteva butoane și nu nimerești nici un canal. Pare foarte complicat.

Mama se așază lângă tine, întinde un platou cu felii de chec, dar o refuzi, ai mâncat prea mult. Ia telecomanda lăsată de tine pe canapea și îți arată să apeși pe butonul verde și apoi vezi lista și alegi. Se oprește la Rai uno, îi plac concursurile, sunt vesele și pline de energie, iar italienii vorbesc foarte repede.

— Înțelegi ceva? o întrebi amuzată, iar ea vrea să îți demonstreze și începe să-ți spună ce-a turuit prezentatorul îmbrăcat la costum.

Telefonul sună în hol și mama se ridică, lasă farfuria pe măsuța de cafea. Începi să apeși pe butoane și dai înapoi pe televiziunea națională, dolarul a ajuns la 2500 de lei. Ion Iliescu e în vizită de lucru în China. Victimele accidentului de la Balotești cer dreptate în justiție. Hotelurile de pe litoral sunt ocupate la maxim. Apoi, fără nici un avertisment, pe ecran apare imaginea băiatului. Ochii de bivol, gura întredeschisă, părul ondulat și ciufulit pe frunte. Icnești, sari de pe canapea. Tremuri. Auzi ca prin vată că pe plaja din Mamaia a fost prins un minor furând de la turiști. Închizi ochii, să nu-l mai vezi. Vremea va rămâne în continuare caldă, cu maxime normale pentru această perioadă a anului. Urmează știrile sportive. Te așezi pe canapea. Mama revine în cameră. Te vede ghemuită, cu genunchii la piept.

— Ce e?

— Ce s-a…

— Unde pleci?

Deja ești la ușă și fugi cu șlapii de casă în picioare, nu te mai oprești decât la capătul străzii Războieni, în stația de troleu. O femeie se uită mirată la tine, tocmai ai îngânat ceva. Troleul ajunge cu greu, în timp ce faci pași între banca cu vopseaua scorojită și stâlpul pe care e prinsă plăcuța de metal pe care scrie mare 40, cu roșu.

Măcar merge cu viteză, te ții cu ambele mâini de bara de la ultima ușă, ai doar trei stații de mers. Burduful troleibuzului pare să se rupă, scârțâie și șuieră la fiecare frână. Hainele îți miros a pește prăjit. Sunt câțiva pensionari care stau așezați pe scaune, le vezi băscuțele albe și gri, galbene. Îți dai seama că ți-ai uitat țigările acasă. Ești singura care coboară la stația de lângă Spitalul Militar. Traversezi bulevardul și observi cu mirare frunzele uscate, duse de vânt, nici nu ai realizat că se apropie toamna. Pe scările clădirii sunt câțiva polițiști care fumează, tu te oprești în fața panoului cu persoane date în urmărire, pentru că îl vezi din prima, n-ai putea rata figura lui cu trăsături animalice. Căutat pentru tâlhărie, scrie sub poză.

Urci treptele încet, inima îți bate foarte tare, dar te îndeamnă să mergi înainte. Cum treci de ușa mare, din lemn, vezi un pupitru înalt. În spatele lui stă o polițistă și te întreabă pe cine cauți. Te uiți în dreapta, acolo e o banchetă din lemn pe care o femeie stă cu mâinile împreunate pe genunchi, și buzele țuguiate.

— Vreau să spun că. Vreau să… Dacă..

Polițista se uită plictisită la tine. Adună-te, îți spui.

— Îl cunosc pe băiatul din poză.

— Care poză?

— De afară, zici și arăți cu mâna în direcția panoului.

— Sunt cincizeci de poze acolo.

Scoate un album de sub tejghea și-l trântește pe pupitru.

— Uită-te și zi care.

Dai paginile cu degetele tremurânde. Fiecare filă are o dată scrisă în colțul din dreapta sus. Îl găsești în sfârșit, între pozele lipite, și apeși cu degetul pe ea. Deasupra, cineva a scris cu litere înclinate: Surdo-mut.

Polițista se uită la tine cu neîncredere și îți întinde o foaie și un pix.

— Scrie aici ce știi, și dovezi sau martori dacă ai… spune și se întoarce cu spatele, pentru că sună telefonul.

Iei hârtia și pixul, trebuie să te așezi. E un loc lângă femeia cu buzele țuguiate și observi că are capul plecat, de parcă și-ar studia unghiile. O privești în timp ce ea ridică ochii și se uită la hârtia din mâna ta. A ei e pe genunchi, boțită, iar pixul a căzut pe ciment. Te uiți la mâinile ei încleștate, la degetele albite, la obrazul cu urme de sânge uscat.

Începi să plângi tocmai acolo, tocmai atunci.