"Suntem mulți – așezați într-un cerc, pe două rânduri, în beznă. La fiecare două minute, unul dintre noi moare. Aș putea fi chiar eu următoarea. Trebuie să încerc să găsesc un sens, o conexiune, un set de reguli, orice care să mă scoată la suprafață."

Sunt lucruri pe care mi le tot repet, încercând să-mi dau seama ce aș face dacă m-aș trezi brusc într-o presupusă navă extraterestră și ar trebui să-mi salvez pielea. Sau, cu alte cuvinte, dacă m-aș afla în scenariul filmului Circle (r. Aaron Hann și Mario Miscione).

Deși vreau să cred despre mine că aș fi curajoasă, rațională și calmă, că aș încerca să găsesc un sens în toată lipsa de informații, adevărul e că asta nu se va întâmpla. Nu știu cât de rațională aș putea fi într-o situație în care viața îmi este periclitată, așa că tot ce urmează să scriu acum sunt simple supoziții.

Probabil că aș cădea în capcana în care toți oamenii au căzut de-a lungul timpului, în cea de a crea o poveste pe baza elementelor pe care le au la îndemână. Pentru că omul nu poate trăi fără poveste. Și pentru că nici eu nu îmi amintesc un eveniment cu încărcătură emoțională peste care să nu fi trecut cu ajutorul unei povești, fie că am fost cea care a spus-o, fie că am fost un simplu ascultător. Însă acum, nu știu cât de mult m-ar putea ajuta povestea să supraviețuiesc, altfel decât oferindu-mi un oarecare confort psihic pentru câteva minute înaintea morții.

Mă aflu printre oameni care poate nici nu s-ar fi privit unii pe alții dacă se aflau împreună la metrou, în trafic sau într-un aeroport. E un melanj de personalități și de indivizi mai ceva ca în secțiunea de comentarii a unei știri despre coronavirus: o femeie care a supraviețuit cancerului la sân și o alta însărcinată, un militar și o copilă, un polițist, o studentă la psihologie, un preot, o actriță porno, un lucrător în resurse umane ș.a.m.d. Pe toți ne leagă acum ceva: dorința de supraviețuire.

Și ce rămâne la final? Ce e, în fond, Circle, dacă nu însăși viața? E cumulul de alegeri care ne pot salva sau care, din contră, ne afundă mai tare. E reminderul că nu există rețete și că, oricât am încerca, nu putem controla totul. E pierderea liberului-arbitru, a prieteniilor, a alegerilor, a visurilor și a dorințelor și, în cele din urmă, a identității, in the blink of an eye. Și, odată ce înțelegi toate astea, nici măcar nu mai contează dacă ai ieșit învingător sau nu (cine stabilește asta, oricum?). Tot ce contează e cât de împlinit ești de viața pe care ai trăit-o, de cine ai fost tu atunci când nu era nimeni acolo – să te privească, să te judece, să te împingă de la spate.