Două circumstanțe m-au îmboldit să scriu astăzi despre câteva dintre cele mai încântătoare vrăjitoare din literatura română de ieri și de azi: un seminar cu studenții de anul întâi, consacrat acestei categorii de personaje enigmatice (discuția a pornit de la Baba Cloanța a lui Vasile Alecsandri, dar am trecut repede granița epocii romantice, spre Calul dracului și mai departe, spre Isarlâkul Domnișoarei Hus), și întâlnirea cu volumul lui Vintilă Ivănceanu, Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille, unde, chiar din primele pagini, ne întâmpină silueta superbei Dorothea din Glefenhand, vrăjitoare, vampir, sfântă, după unii, și – fapt recunoscut unanim – mamă a inegalabilului Milorad.

Însă n-aș vrea să mai lungesc vorba… Iată selecția mea cuprinzând cele mai seducătoare șase vrăjitoare de hârtie, invitate "în scenă" în ordine cronologică:

"Zâna" din Calul dracului (1909)

Poate că e nevoie să explic, de la bun început, de ce am ales să o numesc "zână" și nu "bătrână cerșetoare" sau "babă" pur și simplu. Autorul ezită și el, din câte îmi aduc aminte, între aceste trei apelative… În prima secvență, personajul ni se înfățișează, ce-i drept, sub înfățișarea unei umile cerșetoare. Însă din clipa în care îl păcălește pe Prichindel, drăcușorul naiv, zâna-farmazoană își recapătă, vremelnic, adevărata-i înfățișare, iar metafora impregnată de melancolie la care apelează Caragiale capătă instantaneu pregnanță și forță pe fundalul contrastant al unei lumi voioase, petrecărețe, sastisite de vorbe în doi peri: "Așa, până să vă lămuresc în aste câteva cuvinte, baba, adică fata de-mpărat, or zâna cum poftiți, era departe cu Prichindel. Alerga ușor ca vântul de parcă n-atingea pământul; îi zbura deasupra capului lui Prichindel părul ei bălan, despletit, iar în lumina lunii fâlfâia în fel de fel de ape zăbranicul vioriu țesut în fluturi și-n flori de argint." Vară primară cu coana Marghioala din Hanul lui Mânjoală, dar și cu Acrivița lui Kir Ianulea și cu fiica Împăratului Roș, din basmul lui Creangă, fata de împărat ori zâna, cum veți dori să-i spuneți, vorba lui efendi narator, reușește să-l ademenească până și pe acesta din urmă spre tărâmul viselor vremelnice. Performanță demnă de o vrăjitoare cu vocație, s-o recunoaștem...

Domnișoara Hus (1924)

Neîntrecută în materie de descântece, domnița Hus s-ar fi născut în Germania, după cum îi mărturisește Ion Barbu lui Al. Rosetti, în câteva fraze seci, notate pe o carte poștală ilustrată, expediată din Göttingen în vara lui 1938. Mai precis "într-un local de dans, într-o pădurice din preajma Göttingenului". Mi se pare destul de greu să ne închipuim că făptura aceasta uscățivă, soră mai mică a "prea turburatei" Pena Corcodușa și "roabă a aceleiași Zodii", după cum ne avertizează scriitorul, adică o bucureșteancă sadea, ar fi văzut lumina zilei în întunecatul Nord. Dar tocmai fiindcă este, nu-i așa, fantasma unei grele nostalgii a Sudului, cu umorul său ambiguu, tragic și grotesc, plebeu și balcan-peninsular, domnița Hus știe să farmece ca nimeni alta. Iată o mostră memorabilă din pătimașul ei descântec: "Stea turtită, în hăuri suptă,/ Adu-mi-l pe-o coadă ruptă,/ Ruptă și de lingură,/ Să colinde singură/ Toate vămile pustii/ Unde fierb, la pirostrii,// În ceaun cu apă vie, Nărăviții la curvie;/ În zemi acre și amare,/ Câți au râs de fată mare;// În grăsime și colastră,/ Câți smintiră vreo nevastă.// Buhuhù, uhù, de zor/ Și-înc’o dată, prin mosor,/ Doar i-o da mai mult îndemn/ Coadei lingurii de lemn […]"

Dorothea din Glefenhand (1970)

Poate mai puțin cunoscută decât înaintașele sale, Dorothea este fără doar și poate tot la fel de seducătoare. Am avut șansa să o întâlnesc nu demult, când am descoperit, din întâmplare, prin rafturile bibliotecii de la Litere, o reeditare a cărții lui Vintilă Ivănceanu, Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille. Apărută inițial în 1970, cartea nu era prea lesne de găsit până acum câțiva ani. În 2018 însă, la un deceniu după plecarea dintre noi a autorului, a apărut o nouă ediție, în colecția "Joben" a Editurii Muzeului Literaturii Române. Și așa am avut eu ocazia să aflu că Dorothea din Glefenland, mama lui Milorad de Bouteille, nu era nicidecum o femeie ca toate celelalte. Trăitoare în secolul al XII-lea, după unii cronicari ar fi fost vampir, după alții o sfântă, după cei convinși că adevărul se află, ca întotdeauna, la mijloc, ar fi fost doar o hoață criminală. Cert este că această Dorothea se închina unei pisici "mari cât un bou și neagră ca și cărbunele", murmurând cuvintele "Hecatoes, Mores, Perangula" și că sfârșește prin a fi arsă pe rug. Mai aflăm că din când în când obișnuia să-și înșele soțul, pe nobilul Nevermoor de Bouteille, tatăl lui Milorad. Îl înșela când cu pădurarul, când cu diavolul însuși (ca orice vrăjitoare care se respectă). Iată unul dintre năstrușnicele sale vise (povestit de ea însăși într-o scrisoare către Nevermoor): "Deodată s-a făcut întuneric și am simțit pe obrazul meu mii de atingeri ca și cum sute de păienjeni ar fi tors zeci de fire deasupra capului meu […] Am vrut să țip, dar în întunericul acela gros s-au ivit mai întâi două coarne de țap, apoi doi ochi a căror privire îmi pătrundea în carne ca un bisturiu și o copită despicată puțind a smârc și pucioasă […] și apoi un hohot de râs îngrozitor, un hohot care nu se poate compara cu nimic altceva decât cu el însuși." În narațiunea onirică a lui Vintilă Ivănceanu astfel de vise nu se pot explica, prozaic, prin simple dereglări de metabolism. Ar fi o dovadă impardonabilă de platitudine.

Sara

Misterioasă, de o frumusețe neliniștitoare și posesoare, între altele, a unei grădini vrăjite și a unui motan negru, vorbitor, pe nume Theopomp, Sara Hübner este una dintre cele mai rafinate vrăjitoare din literatura română. Romanul lui Ștefan Agopian care se intitulează chiar așa, Sara, a apărut pentru prima dată în 1987. Nu aflăm cu certitudine până la sfârșitul cărții dacă mica vrăjitoare a fost înfiată de doctorul Izrael Hübner de la carmelite sau dacă e un produs al magiei acestuia, matematician, astrolog și alchimist deopotrivă, un mag el însuși, aidoma lui Prospero. Probabil că Sara mai trăise în Spania, la sfârșitul secolului al XVII-lea și chiar mai demult, în vremuri pierdute în ceața legendelor veterotestamentare. Nu știm cu precizie nici dacă moare încă o dată la Sibiu, în anul 1703, sau dacă pleacă la Viena împreună cu Tobit, să nască. Ceea ce ni se întipărește însă în memorie este silueta ei plutitoare, filtrată prin imaginația febrilă a copilului Simon, îndrăgostit, desigur, de fată: "«Sara», va scrie Simon, «avea un motan pe care îl chema Theopomp și care, atunci când o văzu, se ridică de la picioarele bătrânului și se apropie de noi. Ea se aplecă să-l mângâie și el îi sări pe umăr. Se zbârli tot și din blana lui începură să iasă scântei verzi și roșii care se încolăciră în jurul părului ei ca o adevărată cununiță»".

Katharina Guldenmann / Kepler

Mai multe personaje feminine din romanul Dianei Adamek, Dulcea poveste a tristului elefant (2011) stau sub semnul unei alterități neliniștitoare. În afară de Amanda, mama fabulosului cofetar, bântuită de patima pentru elefanți (figură stranie, devorată, în fond, – la fel ca surorile ei, Amalia și Anita – de chemările altor lumi), o prezență memorabilă este fără îndoială frumoasa Katharina Guldenmann (Kepler), mama astronomului Johannes Kepler, cea care se recomandă drept "fiica lui Melchior din Eltingen, mai tânără și în toate mai pricepută decât celelalte vrăjitoare, oricât de întinsă le-ar fi faima", inițiată, după cum singură mărturisește, în taina licorilor și a ierburilor de leac, pe care se pricepe să le selecteze după criterii precise: "Singură bat pădurile și știu ceasul fiecărei plante, așteptând trecerea zăpezilor ca să smulg cu rădăcină cu tot spânzul, ori soarele verii să rup tulpinile de măselariță și să le fierb apoi în oțet […] doar eu cunosc de unde să aleg cucuta cea apărătoare de demoni și dătătoare de somn greu ca și moartea, omagul pentru vârful otrăvit al săgeților și chemarea spiritelor celor morți, ciumăfaia pentru viziuni, vâscul pentru vindecări […] ori pelinul care te ferește de șerpi. Iar dintre toate mie cel mai mult belladonna îmi place, căci cu ea îmi sporesc frumusețea, iar elixirul pe care îl prepar din ea, după amestecuri și fierturi și strecurări îndelungi, dându-l apoi celor care îl cer, înmulțește pe vecie și face de neșters orice dragoste."

Mărmănjica

Lucrul care ți se întipărește pentru totdeauna în memorie cu privire la Mărmănjica, personaj-cheie din romanul Homeric (2019) de Doina Ruști, este felul în care privește. Ochii ei acționează asemenea unor arme letale și de la ei i se trage, de altfel, și bizara poreclă (ochii "mărmănjei" sunt ochi periculoși, care deoache, după cum ne avertizează și versurile cântecului popular: "C-aveai ochii mărmănjei,/Ca să mă deochi cu ei"). Dincolo de această particularitate, Mărmănjica, pe numele adevărat Elencu – pupilă a unui extravagant botanist și vraci, poreclit "Doctorul" – devine, după moartea acestuia, continuatoarea expedițiilor sale prin pădurea Cotrocenilor, în căutare de plante magice. Însoțită pretutindeni de Mutu, slujitorul devotat, pipernicit și cu față de iepure, Mărmănjica se plimbă prin mahalaua Gorganului într-o "tărăboanță" caraghioasă – un fel de coș împletit din nuiele, așezat pe două roți mari – nebăgată în seamă de nimeni. Până-ntr-o zi, când ajunsă în posesia exemplarului din Iliada în care se afla ascunsă iarba sângele-diavolului începe să descifreze povestea din spatele poveștii: "Din superstiție, nu ducea floarea la nas, și poate că avea dreptate, gândindu-mă la năucii pe care-i văzusem rătăcind cu floarea în mână. Dar trăgea pe nări aromele înecate în uleiuri, îmbătate de miresmele unei păduri aflate pe moarte. O singură dată, nu mai mult, atât cât să-i cuprindă plămânul și creierul, să coboare în vene și să se risipească printre florile cărnii, unde se deschid ușile, parșivele punți spre trecut."