Pe Mihail Victus l-am văzut acum câteva luni, într-un filmuleț pe facebook, lovind, cu o anume fervoare, un sac de box, vădind certe calități pentru nobila artă (boxul e mai mult o artă, decât un sport), precum și un simț al umorului exacerbat, grație unei precizări de genul: mă antrenez pentru confruntarea cu niște critici literari care... Ar fi putut fi vorba de niște critici care contează, nu mai țin minte cum suna. Cred că cel mai corect ar fi sunat, pur și simplu, niște critici, ca să te ducă cu gândul la un celebru roman al lui Dinu Săraru, care a avut parte de multe elogii critice, reeditări și dramatizări. Lăsând gluma la o parte, cred că într-un meci de box metaforic dintre floarea criticilor care fac legea în momentul de față în literatura autohtonă și Mihail Victus, acesta ar câștiga prin neprezentarea adversarului. Criticii sau activiștii culturali care fac astăzi jocurile în centrele de putere ale literaturii naționale au alte obiecte ale muncii decât literatura bună. O spun cu mâna pe inimă și în cunoștință de cauză, în așteptarea unor vremuri mai bune pentru literatură (ca și pentru politică, nivel de trai, sistem sanitar etc.), pe care Mihail Victus are șanse să le prindă, în virtutea vârstei sale. Este născut în același an cu fiul meu cel mare, 1986, și nu pot să nu constat că îi seamănă foarte mult. Tendința de a asemăna fizionomii și constituții fizice, de a le asemăna până a le confunda, eventual, e parte din deformația profesională a creatorului de tipologii care pretind că sunt. N-ar fi de mirare că ea răzbate, adesea, în mod explicit, în ficțiune.

Eroina centrală-personaj narativ Irina din romanul Toate păcatele noastre, care spune povestea fratelui ei Horia, un fost boxer, profesor de istorie acuzat de hărțuirea sexuală a unei eleve, e tușată de asemănarea acelei eleve cu ea însăși, la aceeași vârstă, descoperită într-o fotografie pe care o arată prietenei sale, spre a o confrunta cu fotografia elevei dintr-un ziar și, astfel, aflăm că asemănarea subzistă mai mult în capul Irinei.

​ Ce m-a determinat, o dată în plus, să-l citesc pe Mihail Victus, a fost faptul că e laureatul unuia din cele mai prestigioase premii literarea acordate în România, în ceea ce mă privește, care se ghidează exclusiv după criteriul valoric și anume Premiul "Cristian Săileanu", acordat, în prima sa ediție, lui Octavian Soviany. Cristian Săileanu este un mare iubitor și cunoscător de literatură și un romancier extraordinar, pe care l-am citit în manuscris și am încercat să îl impun, recomandându-l umor edituri importante. Nu le spun numele, în primul rând pentru a nu le face reclamă, legându-le de numele unui mare scriitor cu care n-au vrut să aibă de-a face. Eu și Cristian Săileanu suntem de asemenea, în așteptarea unor vremuri mai bune, chiar dacă, spre deosebire de Mihail Victus, nu prea mai avem speranța să le mai apucăm.

Lunga divagație de mai sus este extrem de necesară, deoarece faptele pe care le conține sunt parte din toate păcatele noastre, a căror rădăcină sau cauză dintâi este păcatul originar. Asta ar fi simbolistica și deopotrivă tema romanului lui Mihail Victus. Greutatea temei atrage după sine compoziția și formula stilistică a unei narațiuni excelent conduse, care dezvoltă în mod constant tensiune dramatică, susținută de suspansul unui fals roman polițist. Nu apar în mod explicit vinovăția sau nevinovăția profesorului care și-ar fi hărțuit sexual eleva și, la o adică, nici nu interesează. Miza narațiunii e cu totul alta, profesorul fiind din capul locului vinovat, parte din toate păcatele noastre.

Un punct de plecare care dă tonul păcatelor știute sau neștiute ale lumii acestui roman și lumii în general sunt scenele care prezintă relația dintre frate și soră la intrarea în adolescență, părând să tatoneze limita incestului. Se întâmplă într-un mediu familial religios tradițional, frizând habotnicia, ce ar putea părea exotică, în România din primii ani de după Revoluție, deschisă libertăților de tot felul și, mai ales libertăților de natură sexuală, dezlănțuită într-un soi de debușeu al tuturor păcatelor noastre, incluzând și dezicerea de cutume religioase, aidoma celor magistral puse în scenă în familia din romanul lui Victus, spre a ilustra configurația și, mai ales, sursa dintâi a păcatelor.

Irina intră în adolescență reinterpretând critic texte biblice, spre a le raporta tendențios la relațiile dintre părinții ei, pe care îi vede îndoctrinați, limitați de respectivele texte. Supunerea nevestelor față de bărbații lor propovăduită la slujbele din biserică este, în viziunea ei, un soi de sclavie, din care te-ar putea elibera doar o atitudine feministă bine articulată care ar fi, la o adică, o altă fațetă a păcatelor noastre. Tot așa este interpretată izgonirea din rai a protopărinților noștri care ar înfățișa femeia ca pe o răufăcătoare condamnată să ispășească în veci pentru presupusul ei păcat (este, într-adevăr, un păcat care a declanșat toate păcatele noastre, de la izgonirea din rai până în prezent, pentru care am plătit și vom plăti continuu, până la sfârșitul lumii), de a fi dorit să cunoască binele și răul. Șarpele, pasămite, nu i-ar fi dorit răul, îndemnând-o să mănânce din pomul cunoașterii, pentru a se înțelepți. Bărbatul, în schimb, a acuzat-o fără drept de apel, precum Dumnezeu, deoarece prin ea a venit blestemul izgonirii din rai, de unde și datoria ei de a se supune bărbatului. Toate relele lumii și toate păcatele își au izvorul în lipsa de supunere a Evei. Irina află pe cont propriu, păcătuind cu gândul, la o adică, și cu atitudinea, că e ceva nedrept în povestea lui Adam și a Evei, iar nedreptatea pare să se datoreze lui Dumnezeu. Cum-necum, pornind de la aceste premise extrem de subtil sugerate de-a lungul intrigii, ea luptă pentru dovedirea nevinovăției fratelui său, în care crede din tot sufletul, până la un punct. Dincolo de acel punct, începe să sape și să erodeze îndoiala, nevinovăția e o aparență ce învăluie ca într-o ceață faptele fratelui. Foarte sugestivă, în acest sens, este înlănțuirea de scene în care ea își caută fratele, fără să-l găsească, prin diverse locuri din Giurgiu, unde venise cu prietena ei și cu un avocat genial, pentru a-l scoate de sub acuzare. Horia este căutat prin mai multe cârciumi pe unde se știa că umblă și într-o sală de box din subsolul unui bloc-ghetou, un loc, se precizează, unde femeile intră doar în mod accidental. Precizarea ține și ea de rămășița unei cutume: cu doar câteva zeci de ani în urmă existau sporturi, printre care și boxul, practicate exclusiv de bărbați. În prezent, ca o consecință a emancipării femeii, comentate mai sus, absolut toate sporturile practicate de bărbați sunt accesibile femeilor, măcar că Irina se simte cumva stingheră în sala de box unde își caută fratele. Acesta apare într-un târziu acasă, foarte beat și cu o prostituată după el, ceea ce pare un soi de răspuns la acțiunile surorii sale care vrea să-l scoată de sub acuzație.

În ultimele pagini, după ce fratele Irinei iese, în sfârșit, cu fața relativ curată din toată povestea, prin dovedirea minciunilor elevei care s-a dat hărțuită, o concluzie plauzibilă răzbate dintr-o frază aparent tendențioasă a unui ziarist care, anterior, comentase cazul, acuzându-l pe profesor, fără să aibă dovezi. Ziaristul revine cu o frază ineptă din punct de vedere juridic, dar foarte adevărată ca tâlc al intrigii: Lipsa dovezilor nu este același lucru cu nevinovăția. În felul ăsta, se rezumă toate păcatele noastre, expuse în detaliu, în cheie romanescă, de către Mihail Victus, unul din cei mai dotați prozatori contemporani.

Toate păcatele noastre, Editura Litera, BPC, 2021