Publicată în 1888 cu titlul original The Aspern Papers, nuvela lui Henry James este o operă a echivocului, a suspansului și a ironiei fine, dar și a eternului contrast dintre aparență și esență. În 1888, cu numai doi ani înaintea apariției nuvelei, Anatole Baju semnala, prin articolul "Aux lecteurs!" publicat în primul număr al revistei Le Décadent, teribila "criză decadentă" ce devenise subiect just pentru literatură, perfect reflectată de altfel de personajul lui Henry James: "A ascunde starea de decadență la care am ajuns ar fi culmea insensibilității. Religie, moravuri, justiție, totul decade… Societatea se dezagregă sub acțiunea corozivă a unei civilizații corupte. Omul modern este un blazat".

Tânărul narator, a cărui identitate rămâne anonimă – un personaj reflector al vocii auctoriale în opinia lui Wayne C. Booth (1983: 355) –, pornește pe urmele unor scrisori pe care idolul său, faimosul poet american Jeffrey Aspern i le-a trimis în tinerețe uneia dintre iubitele lui, Juliana Bordereau, acum aproape de sfârșitul vieții. Primise informația de la John Cumnor, un editor prieten din Anglia, și pornise la drum fără a sta pe gânduri. Mizând pe faptul că poetul a decedat, tânărul critic și admirator al acestuia spera să obțină mai ușor faimoasele scrisori pe care mulți încercaseră, fără succes, să le cumpere de-a lungul timpului.

Bătrâna domnișoară Bordereau părăsise America în urmă cu mulți ani, pentru a se muta în cele din urmă într-un vechi palat venețian împreună cu nepoata ei, domnișoara Tita, într-o izolare pe cât de bizară, pe atât de dezolantă. Tânărul editor încearcă să-și folosească șarmul și finanțele personale pentru a câștiga și inclusiv a cumpăra bunăvoința acestora. Confidenta naratorului este doamna Prest, o veche cunoștință din Veneția, de la care obține și informații despre țintele lui: "Numele celor două femei fusese asociat pe vremuri cu unul dintre cele mai ilustre ale secolului [...]. Inabordabile și retrase, [...] trăiau foarte modest și uitate de lume la Veneția, într-un vechi palat părăginit, aflat pe un canal periferic". Încurajat de situația modestă a doamnelor Bordereau și de sfaturile doamnei Prest, tânărul le cere acestora să-i închirieze o cameră, sperând ca în timp să descopere, fie de unul singur, fie cu ajutorul lor, ascunzătoarea manuscriselor lui Jeffrey Aspern. Desigur, există și o doză de previzibil în povestea lui Henry James, pe care de altfel o semnalează și Jorge Luis Borges, intuiești că hârtiile lui Aspern vor fi lipsite de valoare.

Se pare că toate personajele implicate în povestea scrisorilor lui Aspern au un scop care le justifică în mod natural comportamentul și care le disculpă în momentele în care depășesc barierele moralității. Doamna Prest, aparent neutră față de intriga nuvelei și în orice caz neinteresată de marea miză, devine treptat un personaj-cameleon. Ea se lasă prinsă în jocul provocator al amicului său, încercând să-i deschidă acestuia cât mai mult calea spre ascunzătoarea documentelor mult râvnite, oferindu-i tot felul de idei și soluții, unele utile, altele înșelătoare, iar altele cu totul inacceptabile pentru acesta. Prin capacitatea ei de a influența oamenii, doamna Prest reușește să-i insufle încredere tânărului și să-l ajute să pătrundă în casa domnișoarelor Bordereau. Eșecul suferit de prietenul și colegul său John Cumner, care îi scrisese în urmă cu ceva timp Julianei Bordereau cerându-i scrisorile, îl determină pe editor să încerce o strategie complet diferită. Astfel, acesta compilează sfaturile doamnei Prest cu propriile-i urzeli, punând la cale un plan care, pentru început, i se păruse genial: pretextând că dorește să locuiască într-o casă cu grădină, știut fiind că grădinile sunt rare în Veneția, găsește explicația perfectă care îl aduce în fața palatului Bordereau. Conștient că i-ar fi imposibil să o convingă pe bătrână să-i vândă pur și simplu documentele lui Aspern, tânărul recurge la o stratagemă pe cât de previzibilă, pe atât de ineficientă: "Am să utilizez ipocrizia și duplicitatea ca arme de luptă. Regret, dar pentru Jeffrey Aspern sunt în stare de orice".

Figura pregnantă a poetului american pare a dăinui peste timp și spațiu nu doar în amintirile persoanelor care l-au cunoscut, ci și în locurile unde se află acestea: "Din câte știam, Jeffrey Aspern nu călcase în acea casă, deși printr-o asociație de idei marginale, sunetul vocii lui părea să stăruie acolo ca un ecou stins". Deși ironizase în glumă geniul poetului, chiar doamna Prest recunoștea adevărul obiectiv – Aspern fusese o figură semnificativă a timpului său. Devotamentul editorului pentru poetul defunct este unul deosebit de sincer și dedicat, întocmai ca acela față de un bun prieten: "Jeffrey nu avea motiv să se teamă de noi, căci adevărul nu putea să-i dăuneze reputației, acesta fiind singurul lucru pe care doream să-l stabilim după atâta amar de vreme". Adevărul căutat cu o febrilă curiozitate este legat de misterul morții premature a poetului, iar scrisorile tăinuite cu îndârjire de Juliana Bordereau, "singura sursă vie de informații ce supraviețuise" și care "trecuse complet neobservată", erau ultima speranță pentru a edifica misterul, mai ales că acum venerabila doamnă fusese cândva subiectul unor intrigi ce nu excludeau răzbunarea pasională a unor femei seduse și abandonate de șarmantul poet. Vocea și talentul îi aduseseră lui Aspern asemuirea cu Orfeu, iar tânărul editor nu ezitase să-i atașeze și mitul legat de soarta acestuia, căci la fel cum artistul mitologic fusese sfâșiat de menade, tot astfel Aspern căzuse victimă femeilor care îl vânau: "Mai toate menadele erau iraționale, iar unele complet nesuferite". Misoginismul editorului este evident, cel al poetului rămâne sub semnul misterului.

Dincolo de criticile mai mult sau mai puțin pertinente, Lunga vară la Veneția rămâne o lectură plăcută, oferind totodată o perspectivă interesantă asupra câtorva aspecte ale societății din secolul al XIX-lea în general și a celei venețiene în special, din care nu lipsesc descrierile peisajului urban.