TĂCUT ȘI MURIBUND

 Era soarele alb pe cer și se lăsa așteptată o seară de Mai - prin lanurile de secară secerau păsări de cristal macii rătăciți pe câmpuri, răvășind miresme

santal.

 Pășeam iarba moale și îmi era teamă să nu îi frâng răcoarea sub apăsarea timpului meu greu - o, de aș fi fost ușor ca un fulg, ca un vânt, ca o lamură de păpădie, ca o ciocârlie să zbor și să mă așez ușor în brânca blândă fără a îi rupe din verdele tânăr aișor cu floarea-i plăpândă.

 Mă aștepta Luna la răscruce de Soare-cu-Pământ și iazurile mă strigau cu murmur cânt 

șuierat de Unde tremurânde lumânărici aprinzând în calea-mi trecătoare - o, și îmi era teamă că nu mai ajung, îmi venea să plâng înmărmurit sub amurg.

 Era soarele alb pe cer și umbra mea se legăna înspre mormânt... o, și îmi era inima frântă de vremuri rătăcind, stingher umblător prin vieți efemere, tăcut. muribund… 

 Îmi era teama - îmi era teamă că nu mai ajung...

***

LEPĂDARE

Te vei lepăda de mine, iubito, cu prima îmbrățișare rămasă mută în pragul despărțirii, cu ultima lacrimă ce se va rătăci în zorii unei zile stinghere - efemere vor trece clipele în tăcere, veni-vor ploi de marmur și granit și vei uita pășind varvare căi că a fost o vreme când mi-erai Totul și îți eram nesfârșit, și nu era durere între noi... 

 Te vei dezice de amorul nostru în dintâia ivire a îndoielii dincolo de orizont, în prima noapte a iubirii când satanele minții în mantii aurinde cu patimi te-ar fi ispitit. 

 Te vei lepăda de mine, dragostea mea, cu întâia părere de rău care se va strecura ca un șarpe de oțel în inima ta rănită și nu vei mai știi că ți-am fost odată pământ și cer, veșmânt și așternut - că tu mi-ai fost lumină - sfânta mea iubită. 

 Te vei lepăda de mine cu prima îmbrățișare încremenită în timp trecut și nu vei mai știi că am fost odată

lângă tine - 

eu cel ție aproape 

necunoscut... 

Mihail Robert Zaharia este poet, editor, blogger, autorul volumului Jurnalul unui liric (2019)