În 1921, B. Fundoianu republica în Rampa articolul La cimitirul evreiesc din Iași, apărut prima dată în 1920, în revista Lumea evree. Textul, scris pe un ton nostalgic, la persoana I, evoca figura tatălui, veritabil cunoscător al tradiției ale cărei sensuri nu ajunseseră până la fiu:

"Cuvintele ebraice nu-mi spun nimic. Nu cunosc cheie pentru sensul lor, dar spun lucruri cari ocolesc mintea, care alunecă altundeva. De Paști (țin bine minte), seara, la masă, se deschide ușa. Poate ca să intre vântul. Poate ca să intre Eliahu. Și tata cânta prea bine ebraica, ca să nu fi venit să beie Eliahu."

Și totuși, în ciuda acestei înstrăinări, vizita la cimitirul evreiesc din orașul natal, unde îi era înmormântat tatăl alături de alți patruzeci de mii de evrei, îi reconfirmă apartenența la această comunitate:

"Și plec pe cărare, ostenit de tăcere, convins că-l voi regăsi fără lacrimă și mâine aici și la anul, până în ziua când vor urca și alții la cimitir, să mă găsească pe mine."

Deși își asumă identitatea de scriitor român, nu intenționează să își ascundă originile evreiești. Sub titlul "File", pe un ton foarte personal și în aparență neconflictual, publică în Rampa și alte texte despre propria evreitate. Fundoianu nu se referă niciodată în mod direct la opțiunile sale identitare ca fiind dureroase sau problematice, însă face această observație în cazul lui Heine atunci când comentează poeziile incluse în volumul Melodii ebraice. Aducând în discuție o poezie dedicată poetului și filozofului Iehuda Halevi și o alta în care e menționat un metaforic sipet de aur, Fundoianu nota:

"Și iată povestea melodiilor ebraice și povestea vieței protestantului evreu Heine. [...] Și în toată activitatea lui izbucnește continuu și dureros conflictul în preajma sipetului de aur al lui Dariu: să puie într-însul sufletul lui Halevy – sufletul evreu al lui Halevy – sau să vândă sipetul de aur, sipetul de aur al personalității, ca să cumpere cașmir..."

Din versurile poetului evreu german convertit la protestantism nu reiese în mod evident acest conflict, însă Fundoianu îl vedea pe Heineașa cum poate se vedea pe sine uneori: prins între loialitatea față de propriile rădăcini și nevoia de recunoaștere artistică în afara culturii iudaice.

Preocuparea față de problema identității la scriitorii sau la artiștii evrei transpare și din alte texte publicate în presa evreiască. În 1922, publica în revista Hasmonaea textul "Poeți". Titlul articolului se referea la poeții evrei care au refuzat asimilarea, ignorați și disprețuiți în culturile naționale. Pentru a exemplifica această situație se oprește asupra lui H. N. Bialik, unul dintre poeții săi preferați, din a cărui lirică publicase traduceri în Hatikvah, Mântuirea, Lumea evree și Hasmonaea.

Bialik, în afară de a fi un mare poet, avea, în opinia lui Fundoianu, și un alt mare merit. Acesta consta în asumarea unui atașament de neclintit față de limba și de cultura cultura ebraică:

"Bialik este un oarecare, al cărui nume sigur nu ne indică altceva, decât că aparține unui evreu, căruia nu-i e rușine să-l poarte, și care n-a simțit nevoia să-i adauge nici vosky nici vits nici șkin. Onoare ție Bialik! […] Tu n-ai voit să cânți în altă limbă, decât a poporului tău."

În 1930, la șapte ani de la adoptarea identității franceze, Fundoianu publică în revista Adam un articol dedicat lui Marc Chagall, de a cărui viziune artistică ce poartă amprenta culturii ebraice se arată fascinat:

"Chagall se mărturisește născut la Witebsk, el vorbește cu o inimă de vioară, capete bărboase de rabini mistici, nunți ovreiești cu scripcari în frunte, în provincii de vis și construiește decorul, locul spiritual, în care, iată sare ca o serpentină râsul lui Șalom Aleichem".

Admirația față de Chagall care își exprimă deschis în artă propria evreitate e cu atât mai mare cu cât, în pictură, asumarea unei identități etnice sau naționale e mai ușor de eludat decât în literatură, căci, după cum afirma Fundoianu tot în acest articol, "vorba presupune identitate".

E posibil ca Fundoianu să fi avut unele îndoieli în privința opțiunilor sale identitare, însă nu le-a exprimat niciodată public. Pentru poetul evreu român francez, identitatea artistică, a fost, de la început, mai importantă decît identitatea etnică și, în cele din urmă, mai importantă decât identitatea națională. Explicația pe care o dă teoriei bovarismului a lui Jules de Gaultier în alt articol, "De la etică la spectacol", poate contribui la înțelegerea alegerilor lui:

"Dacă te vei crede poet vei scrie poezie. Dacă te vei crede predestinat erudiției, vei citi; – sau morței, te vei sinucide. Iluzia pe care fiecare dintre noi o are despre sine – e însăși temeiul activității noastre".

Pentru Fundoianu iluzia supremă este poezia, care nu poate fi condiționată de determinări etnice sau naționale.