la fel de mută

mai știu și eu de ce trăiesc

de ce continui viețuirea

sub cerul toamnei

însoțită de soarele grăbit

roșu/ imens

în asfințitul/ aproape înghețat

mai știu și eu de merită

să mă mai sprijin

de înălțimile

în care lumina se arată

dimineața

sunt întrebări

ce par

îndreptățite să primească

de la cine (?)

așteptatele răspunsuri

se revarsă doar tăcerea

una la fel de mută

precum mișcarea razelor

printre clădiri întunecate

când trece Luna

încărcată de iluzii

sunt pregătite

ale tale aripi

– larg deschise în lumina

străjuită de-mpărțite cete

heruvimii cei cuprinși

în toată ființa

de penet în strălucire

și armatele de îngeri

cu învăpăiate săbii –

gata sunt

s-adune lumea

ce din ele să reverse

viețile nenumărate

spre întreaga bucurie

ce așteapătă

suflete împovărate

de cămășile de lut

te arăți acum pătrunsă

de săgețile iubirii

ce în cer

doar pentru noi sunt pregătite

mai pâlpâie un gând

suntem pe o planetă

unde oamenii

tot mai numeroși

caută o altă locuire

au renunțat la suflet

la schimb cu strămutarea

în golul ce neantul

a-mbogățit uitarea

dispar

neamuri după neamuri

cotropiți

cu voia lor

de alte stranii universuri

ne stingem cu încetul

ca o făclie

în funduri de ocean

mai pâlpâie un gând

am fost

sau nici atât

un sâmbure de viață

#când zorii...

stau zeii

în platoșa de aur

a nepăsării

privesc furnicarul

în efemera mișcare

de mâini și picioare

din tronul lor

bătut cu diamante

lumea se arată

sub razele piezișe

ca boabele de rouă

în care se răsfrânge

întreaga suferință

și bucuria toată

că suntem trecători

pe ape întunecate

cât vii ne sunt sclipirile din ochi

ce poate fi mai minunat

mă-ntreb

(nu-i simplă întâmplare)

să vezi

cum sar din tronul lor

și diamantele

și plăcile de prețios metal

în sclipiri

ce-ncet cuprind planeta

zorii se înalță

cu strălucirea cea dintâi

pe care doar iubirea o cunoaște