Să fi tot fost pe undeva prin clasa a VI-a când mama mi-a pus în brațe cele trei volume din La Medeleni, pe care le-am devorat cu foamea copilului singur la părinți ce tânjește după vacanțe petrecute în compania altor copii. Țin minte poezia paginilor lui Teodoreanu, amestecul acela de arșiță, miros de caise coapte și praf de drum care încadra năzbâtiile copiilor Deleanu sub soarele de vară al Moldovei. Și parcă îmi amintesc vag și gustul amar al finalului, când moșia se vinde și odată cu ea se stinge și iluzia că timpul nu are margini și copilăria sfârșit. Însă există un episod care m-a impresionat atât de mult încât mi-l amintesc și acum cu religiozitate: cel în care Monica și Olguța se întorc de la Paris și Dănuț le așteaptă cu o mașină plină de flori de liliac, adunate de prin toate florăriile Iașului. E o primăvară care îl face pe băiatul îndrăgostit să își transforme tot "onorarul achitării lui Ion Hahău în liliac alb, roșcat, vînăt, liliachiu, albăstriu – în trandafiri și garoafe". Și să meargă apoi acasă, unde pregătirile pentru sosirea fetelor erau în toi, "lăsînd în urma lui parfum de flori, ca o ciudată grădină plutitoare cu intermitent iz de benzină".

Deși m-am întors și eu de atâtea ori din țări străine, niciun băiat nu și-a umplut mașina cu liliac pentru mine. Așa că am avut singură grijă să chem primăvara în casă, s-o așez în vază și să-mi împodobesc întregul apartament cu ciorchini grei de purpură parfumată, ca o promisiune a amurgurilor calde ce vor fi să vie. Singurul an în care chiar am umplut un portbagaj cu flori a fost cel în care am luat la rând toate tufele crescute sălbatic pe malurile Crișului, și, urcată pe scaunul pe care mama nu-l găsea acasă în bucătărie, am cules tot liliacul la care am ajuns. Alteori am furat doar câteva fire – noaptea, pe furiș, din spatele unor blocuri din Cluj. Cu inima bătând mai tare decât muzica de salsa pe care tocmai terminasem de dansat, atentă la umbrele din balcoane și la orice foșnet care m-ar fi putut da de gol. Au fost și încercări aproape eșuate, zile în care florile erau păzite de priviri vigilente în curțile altor blocuri din alte orașe și din alte județe. De-acolo am plecat cu un zâmbet șiret în colțul buzelor și cu crenguțele sub geacă, ascunse ca o vină pe care parcă-ar fi păcat s-o recunoști.

De cele mai multe ori însă, au fost flori culese în tihnă și cu binecuvântarea dată, din curtea casei de la țară unde gardul se învinețește la fiecare sfârșit de aprilie sub povara florilor. Liliacul ăsta l-a văzut pe străbunicul plecând și întorcându-se de la război, pe străbunica iubindu-l și așteptându-l, pe copiii lor crescându-și copiii și pe strănepoți scriind povestea asta. La el mă întorc negreșit în fiecare an, știind că mă așteaptă cu crengile grele și cu albinele roind înnebunite între mănunchiurile mov și petalele albe ale cireșilor din livadă.

​ Din aprilie se face apoi mai și din liliachie lumina din cameră mi se face roz, albă și roșie, căci după ce se ofilește liliacul urmează bujorii – mai greu de furat, dar la fel de iubiți. Pentru ei am alt ritual: am nevoie de o plimbare prin Piața Mihai Viteazu într-o zi însorită, când ți-e puțin cald cu geaca pe tine și vântul îți cântă ușor la fluierul piciorului, și de Andra, cu care împart iubirea de albastru și de mare, de bujori și de stele căzătoare. Vânzătoarele abia se zăresc din spatele găleților pline ochi cu bujori la patru lei firul, și fiecare ne cheamă să ne umplem brațele cu frumuseți de la ele din grădină. După ce dăm câteva ture și reușim să ne hotărâm, urmează cafeaua băută sub soarele după-amiezii și poveștile care probabil s-ar întinde până târziu în noapte dacă nu ne-ar trimite treaba acasă. Zâmbesc la gândul unei mașini pline de bujori – ce șoapte s-ar isca printre negustorii din piețele Iașului dacă, pe lângă tarabele lor, ar trece o grădină de catifea roz, mirosind amețitor a început de vară? Încă n-am aflat răspunsul, dar îmi ajunge să știu că există o curte, undeva într-un oraș de departe, în care bujorii o să înflorească an de an pentru că cineva i-a plantat, cândva, pentru mine.

Și-apoi închid ochii și, de mână cu Ginsberg, simt cum vine vara și se coboară soarele din înaltul cerului în pământul însetat de ploaie și de iunie. De-acolo răsar apoi raze aurii pentru care m-am oprit de zeci de ori pe marginea drumului, cu mașina parcată aproape în șanț, ca să intru în lanuri și să le răresc rândurile cu câteva fire. Asta pentru că mi-am promis că o să culeg raze de soare la bucată până când o să devin și eu una, și încă nu știu dacă ar trebui să mă opresc. Prietenii mei știu însă că, pe lângă buchetele de trandafiri pe care le primesc la orice ocazie specială, de la mine vor primi întotdeauna o rază la pachet: ca să nu uite să caute mereu lumina din afară și să aibă grijă de cea de dinăuntru. Iar asta, împreună cu furatul liliacului și bujorii cumpărați sub cerul blând al lunii mai, e o tradiție pe care intenționez să o păstrez până la bătrânețile adânci... și dincolo de ele.