În dimineața în care am primit cheia, clădirea Arhivei era deja deschisă. Ușile grele din lemn stăteau întredeschise, iar aerul din interior părea mai rece decât cel de afară. Nu mi s-a părut ciudat. Instituțiile vechi ignoră adesea ora exactă, funcționând după propriul ritm, separat de agitația orașului. De exemplu, o bibliotecă deschisă foarte devreme dimineața poate avea o atmosferă diferită față de o cafenea aglomerată de peste drum.

Portarul lipsea. Cabina lui de sticlă era goală, iar pe masa de lemn se afla registrul de intrare, deschis la o pagină recentă. Ultima semnătură părea tremurată, asemenea urmei lăsate de o insectă pe hârtie. Am ezitat o clipă înainte de a merge mai departe, gândindu-mă că absența portarului era doar temporară. Seamănă cu situația unui student care intră într-o sală de curs goală, nesigur dacă ora a fost anulată sau pur și simplu nu a început încă.

Intrasem într-un stagiu de practică pentru a ordona vechile dosare ale Arhivei - documente fără autori, fără date și fără o funcție administrativă clară. Directorul mi-a explicat, cu o voce neutră și profesională, că multe documente nu mai puteau fi integrate într-un sistem coerent. "Unele se pierd", a spus el. După o scurtă pauză, a adăugat: "Altele se completează singure." Zâmbetul care i-a însoțit cuvintele nu a lămurit nimic, lăsându-mă ușor derutată. Mi l-am imaginat pe un profesor spunându-le elevilor că unele teme vor apărea magic, stârnind nedumerire. "Cum se completează singure?", m-am întrebat. Am presupus că înțelesesem greșit ultima lui afirmație și mi-am continuat activitatea.

A doua zi a fost monotonă. Am sortat hârtii îngălbenite, rapoarte incomplete și unele scrisori. Seara, clădirea părea să se dilate, coridoarele devenind mai lungi și mai slab luminate. M-am gândit la senzația unui hol care pare nesfârșit atunci când ești obosit. Am pus totul pe seama oboselii specifice zilelor de toamnă.

În a treia zi am descoperit un sertar fără etichetă. Se afla într-un dulap metalic vechi, într-o încăpere laterală pe care nu o observasem până atunci. Sertarul nu era încuiat, dar a trebuit să trag de el cu o forță neașteptată, ca și cum mi-ar fi opus rezistență. E ca atunci când încerci să deschizi un borcan bine închis și pare că faci un adevărat efort fizic. În interior se afla un singur dosar, subțire, gri. Pe copertă era scris un nume, cu cerneală decolorată: al meu.

Am crezut că este o coincidență sau o eroare birocratică. Totuși, când l-am deschis, am simțit un disconfort straniu, asemănător senzației de a recunoaște o voce într-un vis. Ca atunci când auzi o melodie familiară în somn, dar nu reușești să-ți amintești de unde o cunoști. Dosarul conținea rapoarte detaliate despre zilele mele recente: sosirea în oraș, o conversație purtată în metrou cu o colegă și obiceiul de a-mi atinge ceasul atunci când mă simțeam ușor inconfortabilă - un gest pe care nu îl împărtășisem nimănui. Ultima pagină era albă.

Am încercat să cer explicații. Directorul nu era disponibil. Portarul, care reapăruse, nu-și amintea să-mi fi dat cheia. "A fost mereu la dumneavoastră", a spus, evitându-mi privirea. În seara aceea, când m-am întors la biroul meu, dosarul se afla din nou pe masă. Gândește-te la o carte pe care ai lăsat-o deschisă și pe care o găsești închisă la întoarcere, ca și cum cineva te-ar fi urmărit. Apăruse un nou paragraf, scris la persoana a treia, care mă descria citind acea pagină cu o atenție aproape febrilă.

​ În zilele următoare, textul a continuat să se dezvolte. Nota întârzierile mele, ezitările, chiar și gândurile vagi, formulate precaut, asemenea unor ipoteze. Unele pasaje descriau evenimente care nu se întâmplaseră încă. E ca atunci când un prezicător îți anticipează viitorul, vorbind despre lucruri pe care nu le-ai făcut încă.

Am încercat să evit toată situația. Am decis să lipsesc de la practică și să părăsesc orașul pentru a-mi limpezi gândurile. Autobuzul nu a sosit. Strada principală era blocată fără explicații. Cheia Arhivei rămânea mereu în buzunarul hainei mele, indiferent ce purtam.

Văzând ca nu am scăpare, m-am întors în clădirea Arhivei. Simțeam că prezența mea acolo începe să mă afecteze fizic. Pereții păreau să respire, scoțând un murmur ritmic, aproape organic. Lumina electrică tremura. Am început să mă întreb dacă nu cumva dosarul era doar o manifestare a epuizării mele psihice, un mecanism de autoobservare dus la extrem.

Într-o noapte am rămas până târziu. Întregul etaj era cufundat într-un semi-întuneric dens. Sertarul fără etichetă mă aștepta. Ultima filă nu mai era albă. Textul se oprea brusc, în mijlocul unei fraze. După ultimul cuvânt rămăsese un spațiu gol, ca o invitație sau ca o rană deschisă.

Am înțeles atunci că dosarul nu mă descria în mod pasiv. Mă anticipa. Sau, mai precis, mă constrângea să-i confirm conținutul. Textul nu era o arhivă a trecutului, ci un mecanism al posibilului.

Am luat stiloul de pe birou. Cerneala era identică celei din documente. Am adăugat un singur rând, fără să mă gândesc prea mult, și am închis dosarul, sperând să pun capăt acestei povești.

Dimineața următoare, sertarul era gol. Dulapul părea recent curățat. Numele meu nu mai apărea nicăieri. La ieșire, portarul m-a oprit politicos și m-a întrebat pe cine caut. I-am spus că fac practică aici. A zâmbit vag și mi-a întins registrul de vizitatori.

Semnătura mea a fost ultima.

​