Refuza să-și asculte bătăile din ce în ce mai puternice ale inimii. Privea înainte prin perdeaua deasă de picuri reci ai ploii. Le simțea greutatea loviturilor pe ceafă și pe spinare, în încordarea dinaintea startului. Și-ar fi dorit poate o amânare a cursei. Dar nu se întâmplase. În fiecare început de aprilie, odată cu nebunia magnoliilor, începeau și cursele cicliste pe care atât de mult le aștepta. Aplecată peste ghidonul răsucit își privea cu încredere cleștii noi ai frânelor pe care apa se prelingea cu reflexe verzi.

Antrenorul îi spune ceva, dar nu îl mai poate auzi. Știe că astăzi trebuie să înfrunte nu doar rutierii încordați la start, ci și ploaia rece de primăvară, care i se strecoară nemiloasă pe sub combinezonul lipit de trup. 3...2...1... Vuietul mulțimii dispare, înghițit de șuieratul apei aruncate de roțile celor din față. Pedalele izbucnesc sub forța primului impuls, iar plutonul se rupe brusc din nemișcare, ca o vietate speriată. Aerul rece îi taie respirația, stropii de apă îi izbesc fața, amestecându-se cu adrenalina care îi pulsează în tâmple. Nu mai există public, nu mai există antrenor – doar drumul, roțile și ritmul.

Se lipește instinctiv de roata celui din față, simțind cum fiecare secundă câștigată sau pierdută se decide în fracțiuni de gesturi. Ploaia devine un adversar viu, alunecos, care îi încearcă fiecare reflex. Degetele îi înțepenesc pe ghidon. Un viraj se apropie. Frânele țipă scurt, iar asfaltul lucios promite trădare. Își încordează trupul și înclină bicicleta cu o precizie aproape matematică. Pentru o clipă, timpul pare să se dilate – roata din spate alunecă ușor, apoi prinde din nou aderență. Respiră. Încă e în cursă. Știe că nu e vorba doar despre viteză. E despre rezistență, despre cât de mult poate îndura fără să cedeze. Ploaia îi pătrunde până la piele, frigul îi mușcă din carne, dar undeva, dincolo de suferință, apare o claritate ciudată. Un singur gând rămâne: înainte. Și pedalează.

"Nu trebuie să o pierd" își spune, iar privirea i se înfige cu o furie tăcută în silueta adversarei. Ajunge în roata ei. Aproape că nu mai vede nimic. Apa sare murdară din asfalt, iar din cer cad picurii mari și reci ca mici gloanțe ale lui Dumnezeu. "Sunt între ape...", dar gândurile îi sunt întrerupte de țipetele celor de pe margine. Recunoaște vocea antrenorului, dar nu mai are putere să o asculte. Scrâșnitul metalic al lanțului de la bicicleta celui din față îi deșteaptă simțurile. Își dă seama că urmează un atac. Se pregătește. A avut dreptate: între ei se cască o perdea de apă din ce în ce mai deasă. Strânge cu furie ghidonul înfășurat în ghidolina neagră, schimbă pinionul, se ridică din șaua îngustă și apasă cu putere în pantofii fixați de pedale. Apa rece țâșnește din ei prin toate deschizăturile. Simte că o doare, dar nu vrea să se gândească! Se apropie! Din nou vocile extaziate ale celor de pe margine. "Ține aproape!" răzbate până la ea prin șuieratul ploii sparte de roțile bicicletelor ce plutesc pe asfaltul ud. Curios: îi este teribil de sete, dar nu are timp să întindă mâna după bidonul prins de cadrul bicicletei. Se uită la el, strângându-și curajul în tăcere. Apleacă ușor capul, împinge mai tare în pedale. Nu mai simte ploaia pe spate. Nici pe mâini. Degetele însă îi tremură de frig și de încordare. Știe că nu mai e mult și urmează sprintul final. Așteaptă sprintul final! Își dorește sprintul final!

Vede curba. După ea urmează o linie dreaptă. Se pregătește. Nu are timp să gândească. Iese din curbă. Atacă! În față apă, în laterale apă. De sus apă. Și deodată, în perdeaua ploii dispar rostogolindu-se biciclete, corpuri, strigăte... Cade și se lovește de ceva rece și metalic. Pentru o clipă, rămâne nemișcată. Ploaia îi lovește fața fără milă, iar respirația i se taie în bucăți scurte, haotice. Sunetele cursei par departe, deformate, venind printr-un perete gros de apă și zgomot.

Își strânge dinții și încearcă să-și ridice capul. Durerea pulsează în corp, dar nu e timp pentru ea. Mâinile caută instinctiv ghidonul bicicletei răsturnate lângă ea ca un animal doborât. "Ridică-te." Gândul apare scurt, tăios, aproape străin. Își adună forțele și împinge în brațe, simțind cum noroiul și apa îi trag corpul înapoi. Un genunchi atinge asfaltul rece, apoi celălalt. Se ridică. O doare! Nu corpul, ci neșansa și ghinionul! Nu are timp... Își trage bicicleta dintre celelalte și sare în șa privind sângele ce se prelingea diluat pe braț. În față e linia. E finișul... și atât. Ceilalți sunt în spate, unii încă jos, alții vin după ea... Își apleacă trupul peste ghidon. Pedalele se învârt din nou, mai grele, mai dure. Finișul! Sprintul final. "De ce? Cu cine? Împotriva cui am concurat azi?"

Ploaia continuă să cadă, la fel de rece, la fel de indiferentă.