Partea I – Nebunul

Lacrimile îmi încețoșau privirea în timp ce corpul meu urla din toți rărunchii că sunt încă vie. Se opunea cu înverșunare la ceea ce știam că trebuie să fac. Nu mai aveam nicio așteptare de la viață.

Numele meu este Ana Marcu și sunt o ratată.

Mă întrebam în sine ce avea să se întâmple cu mine după ce aveam să mă zdrobesc de trotuar. Mă va observa cineva, sau lumea avea să treacă nepăsătoare pe lângă mine, văzându-și de treburile lor?

Urechile îmi țiuiau îngrozitor.

— Tu realizezi ce tocmai ne-ai spus, Ana?! urlă tata la mine cu chipul schimonosit de vârstă și de nervi în timp ce îmi făceam bagajele.

— Eu și cu mă-ta am căzut de acord să facem sacrificii ca să te ținem la facultate, iar acum vii la noi și ne spui că trebuie să repeți anul?!

Nu puteam să-l privesc în ochi în timp ce plângeam pentru că a trebuit să le spun cât de ratată sunt. Mama nici măcar nu a vrut să vorbească cu mine. Mihai le dovedise din nou de ce el este preferatul lor, iar eu nu. El s-a apucat de muncă de la 16 ani, iar zece ani mai târziu și-a deschis o afacere pe când eu picam toate examenele. Ce puteam face acum? De ce nu am putut fi mai muncitoare? Aceste gânduri îmi dădeau târcoale precum niște hiene asupra unui leș proaspăt. Mă gândeam că poate nu toată lumea trebuie să facă o facultate; și mai puțini sunt cei care reușesc s-o și termine.

Am înjurat printre dinți când mi-am dat seama că gândurile mele o luaseră iar pe arătură. Apoi, m-a trecut gândul la pisica mea, Onix. Ce avea să se aleagă de ea? Mă măcina gândul că aveam s-o las singură. De fapt, ăsta părea unicul meu regret.

O implorasem pe proprietară să-mi mai dea o săptămână când a venit să-mi ceară banii de chirie. Nu mă mai ajungeam cu banii de la o lună la alta, rămăsesem și fără job, iar unica mea soluție era s-o implor să mă ierte ca să nu dorm pe străzi. Ea ar fi închiriat apartamentul meu altcuiva fără nicio grijă, mormăind și blestemând că nu a putut să-mi încaseze la timp ultima chirie, sau cel puțin asta îmi imaginam. Munceam zi-lumină ca să mă întrețin fără ajutorul alor mei, și tot nu era suficient.

— Bine, dar nu mai mult! bombăni ea înainte să plece, trântind ușa apartamentului după ea.

Nu mai puteam auzi decât un șuierat. Vântul șuiera în spatele meu. Mă legănam în timp ce el mă tortura, îndemnându-mă să fac un pas înainte și să-l reduc la tăcere. Un pas peste marginea acoperișului blocului unde stelele și luminile orașului dansau împreună ca-n fiecare noapte. Oricum nu avea să mai conteze. Urma să nu mai fiu. Dacă aș fi putut să fac acel pas înainte și să dau drumul balustradei de care mă țineam cu disperare, viața mea s-ar fi sfârșit pur și simplu și nimeni nu mi-ar fi simțit lipsa...

— Ești absolut convinsă? răsună o voce din spatele meu.

Tresărisem și aproape că am alunecat de pe marginea blocului când m-am întors în direcția vocii. Așezat turcește pe o gură de aerisire, un individ îmbrăcat complet în negru mă privea precum o bufniță în toiul nopții de sub glugă. Cine draci mai era ăsta și de unde venise? Ce făcea aici? Ce ar trebui să fac acum?

Mă uitam în jurul meu în timp ce mă fâstâceam, făcând tot posibilul să pară că nu aș fi fost pe cale să mă arunc de pe acoperiș.

— Stai liniștită, nu am venit aici ca să te împiedic, mi-a spus el cu nonșalanță. Părea să știa ceea ce gândeam. Îmi este interzis să intervin în alegerile oamenilor; sper doar că alegerea pe care urmează să o faci este cea corectă.

— Dar tu... cine ești? întrebasem eu în timp ce m-a trecut un fior rece. Ce întrebare tâmpită, mă gândeam eu în acel moment - era evident că era om - slăbănog, păr negru care se ițea de sub glugă, un număr normal de degete la fiecare mână...

— Ți-ai adus aminte că ai limbă? întrebă străinul în negru, râzând răutăcios în timp ce privirea lui oscilă între mine și marginea blocului. Nu părea deloc deranjat de gândul că eram gata să sar.

— Mai gândește-te, Ana.

O ușă scârțâind. Pași. Un scaun tras. Și o luam de la capăt.

— Bună, Ana, mă salută o voce necunoscută. Mi-am ridicat din pământ privirea pentru a vedea niște ochi verzi ce mă priveau din spatele unei perechi de ochelari rotunzi, în timp ce buclele lui erau precum funinginea. Mâinile sale, albe și subțiri ca restul corpului său țineau un pix și niște fișe de observație. Nu era terapeutul meu.

— Unde e...

— Doamna Marinescu? M-a rugat dumneaei să-i țin locul azi, mă întrerupse el c-un zâmbet blând. Eu sunt Ștefan Anghel.

Am oftat adânc și mi-am îndreptat privirea în colțul opus al camerei. Cine ar fi crezut că cineva care nu mai voia să aibă de-a face cu viața s-ar supune la așa ceva de bunăvoie? Ce se putea face pentru noi?

— Ana, spuse domnul Anghel cu blândețe, ce te aduce aici?

Vederea mi se încețoșase încet din cauza lacrimilor, până când nu am mai putut distinge nimic din ceea ce vedeam.

— Tu ești! am strigat de parcă descoperisem ceva ce avea să schimbe omenirea, aproape pierzându-mi echilibrul în timp ce amintirea vagă deveni limpede precum ziua.

Zâmbetul străinului se transformase într-un rânjet.

— Ce altceva aș putea să fiu decât Moartea? mă întrebă el.

Probabil că am băut prea mult sau oi fi mâncat ceva stricat - ăsta nu putea fi altceva decât un vis.

— Nu prea semeni. N-ar trebui să ai o coasă?

Ochii Morții se iluminaseră brusc când izbucni într-un râs isteric, ținându-se de burtă.

— Nu, nu, nu! a strigat el în timp ce-și ștergea lacrimile. Asta-i bună! Aia e șefa mea!

Durase o vreme până să-și revină.

— Stai să-ți explic: Moartea nu poate fi peste tot în același timp pentru toate sufletele din Univers, nu crezi? Ea are nevoie de ajutor. Noi suntem trimișii ei.

— Atunci cum se face că pot să te văd? De unde să știu că nu faci mișto de mine? Și de ce arăți... ca un om?

— Vezi tu, noi ne arătăm doar când cineva este pe punctul de a da colțul și numai de către acea persoană, explică Moartea cu un zâmbet mult prea jovial pentru situația în cauză. Și eu am fost cândva om, să știi.

— Dar, începusem eu, fiind acum convinsă că delirez, ce vrei să spui prin...

— Trimișii Morții sunt oameni care, practic, au comis unul dintre cele mai grele păcate - suicidul, mă întrerupse Moartea din nou. Este un mod de a ne spăla de păcat, ceea ce eu o consider o alternativă foarte faină.

— Deci, am început cu o oarecare reținere, dacă sar de pe bloc, atunci voi ajunge ca tine?

— Doar dacă vrei. Ți-am spus că nu sunt aici ca să intervin.

M-am uitat iar în gol.

— Nu cred că vreau să fac asta, am spus cu voce tare.

Mă luase o amețeală cumplită, urechile începuseră să-mi țiuie din nou, iar privirea mi se încețoșase. Am simțit cum îmi pierdeam echilibrul, dar și cum o pereche de mâini m-au luat în brațe.

Și totul devenise negru.

Partea a II-a - Lumea

Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am remarcat fusese o greutate caldă pe piept. Onix torcea liniștită și cu lăbuțele strânse sub ea, de parcă nimic din lume nu se schimbase vreodată. Lumina dimineții se strecura prin perdele și îmi simțeam capul greu. Nu mai auzeam nici vântul cum șuiera, nu mai vedeam luminile orașului și nici nu mai eram pe terasa blocului. Eram în garsoniera mea mică și dezordonată.

Am închis ochii din nou pentru câteva secunde, convinsă că totul fusese un vis. Dar senzația brațelor care mă prinseseră înainte să cad era încă acolo, întipărită adânc în minte precum o amprentă pe o foaie.

Telefonul îmi vibra pe noptieră. Un mesaj nou.

“Ședința de azi rămâne valabilă. Dacă poți ajunge puțin mai devreme, ar fi perfect. - Ștefan"

Am înghițit în sec. Numele terapeutului îmi provocă un fior, un amestec de frică și… ceva similar cu gratitudine. Amintirea ochilor lui verzi și blânzi îmi revenise în minte. Nu semănau deloc cu cei ai Morții. Și totuși...

M-am ridicat cu greu din pat și m-am privit în oglindă. Arătam exact ca o ratată: cearcăne adânci, păr răvășit, o femeie care nu știa încotro se îndreaptă. Dar eram vie. Corpul meu încă protesta, încă cerea aer, mâncare, timp.

În drum spre cabinet, aveam impresia că ceva era diferit la oraș. Nu era mai frumos, nici mai curat... dar mai viu. O bătrânică își scăpase o pungă pe care un trecător oarecare i-o returnă. Un copil râdea zgomotos în autobuzul în care mă urcasem. Lucruri mărunte, nesemnificative. Și totuși, le puteam vedea peste tot.

— Bună, Ana, mă salută Ștefan când am intrat.

Am dat din cap în semn de salut, nesimțindu-mă capabilă să vorbesc prea mult. M-am așezat pe scaun, iar tăcerea dintre noi nu era apăsătoare, ci liniștitoare.

— Nu trebuie să discutăm despre terapie azi, a continuat el. Putem să o luăm mai lejer.

Am inspirat adânc. Pentru prima dată în atâta timp, ce-mi cerea domnul Anghel nu mi se părea o cerință imposibilă.

Când am ieșit o oră mai târziu, m-am oprit pe trotuar și mi-am ațintit privirea către acoperișurile blocurilor. Soarele le mângâia muchiile, iar cerul era de un albastru obscen senin.

Nu știam ce urma să fac cu viața mea. Nu știam dacă voi termina vreodată facultatea, dacă voi avea un job stabil sau dacă părinții mei vor înțelege vreodată cine sunt. Dar știam un lucru: nu făcusem acel pas.

Poate că Moartea încă mă privea de undeva, rânjind ironic. Poate că nu. Cert e că, de data asta, alegerea fusese a mea.

Mi-am scos telefonul din buzunarul de la blugi și începusem să caut anunțuri pentru joburi. Nu pentru că aveam vreo speranță în acest sens, ci pentru că puteam.

Și, în acel moment, asta a fost suficient.