Fără doar și poate, limbajul are nenumărate posibilități de interpretare, mai ales când îl atribuim florilor. De la semnificații și interpretări pornește scriitoarea americană Vanessa Diffenbaugh când consultă dicționare, compendii și tot felul de studii menite să dezlege misterul din jurul petalei, a frunzelor și a tulpinei, ajungând chiar și la stamină și pistil. O abordare atât de minuțioasă devine realizabilă doar prin intermediul personajului său, Victoria, prin care se naște romanul Limbajul florilor (Humanitas, 2013), în traducerea Ariadnei Ponta. Astfel, alcătuiește definiții care se potrivesc nu doar florilor, ci și oamenilor cărora le sunt dăruite.

Diffenbaugh construiește un roman riguros documentat, cu o atenție minuțioasă acordată detaliilor botanice. Totuși, dicolo de această dimensiune științifică, povestea își are rădăcinile în pasiune și poartă o ușoară amprentă biografică, inspirată din experiența autoarei în sprijinirea copiilor din centrele de plasament. Problematica identității este pregnantă în roman, în special în cazul Victoriei perosnajul pe care cititorul îl cunoaște în două planuri temporale, la o decadă distanță unul de altul. Copilăria și-o petrece în centre de plasament, sub tutela lui Meredith, asistentul social sub grija căreia se afla. Acest prim plan este dedicat realției cu Elizabeth, mama adoptivă. În cel de-al doilea plan o vedem pe Victoria adultă, singură, muncind alături de Renata, proprietara unei florării. Ambele planuri sunt legate de singurătatea și golul interior pe care Victoria încearcă să le mascheze prin flori, mai exact prin interpretările pe care ea le oferă florilor. Totodată, florile reprezintă puntea dintre sufletul ei și ceilalți. Fără să realizeze, ele devin, aproape clișeic, cuvintele pe care ea nu le poate rosti, dar le poate atribui florilor pe care le asociază oamenilor. Ca atare, statutul de inadaptat al protagonistei se schimbă pe măsură ce crește și își găsește un scop alături de flori.

Pe de altă parte, romanul urmărește îndeaproape relația mamă-copil. Firul narativ este intenționat fragmentat, organizat în capitole dedicate fiecărui plan, pentru a aduce cititorul aproape de cele două ipostaze în care o observăm pe Victoria, copilul abandonat și adoptat pentru o perioadă scurtă de timp, ca mai apoi să cunoaștem o altă latură, a mamei care își lasă copilul în grija celei care o adoptase, Elizabeth. Decizia ei este aleasă și descrisă cu precizie în narațiune, fiind o etapă a reconcilierii. Trecutul marcat de furie și neîncredere este învăluit de mușchi, verde, umed și călduros. Prezența mușchiului este o metaforă intenționată și demonstrează cititorului că pe lângă florile comune, cele care pot fi iubite ușor de toată lumea, botanica oferă și alte plante, care cresc la periferia grădinilor și au la fel de multe de oferit. Ceva ce poate fi aplicat foarte ușor și oamenilor.

În roman, portretul familiei este atipic. Aflăm spre final legătura dintre Elizabeth și Catherine (sora ei) și Grant fiul lui Catherine. Focusul nu cade pe evoluția lor, ci ele sunt prezente în narațiune pentru a completa povestea Victoriei. Elizabeth este prototipul de mamă devotată, cu propriile traume, dar determinată să ofere ce are mai bun prin flori. Modul ei rațional de a sublinia că limbajul florilor poate fi interpretat diferit, oferă o perspectivă realistă pe care Victoria o înțelege pe cont propriu. Legătura dintre ea și Victoria se formează încet, cu pauze și nu este lipsită de greșeli, dar rămâne constantă când vine vorba de capacitatea ei de a se reface. În ceea ce privește relația dintre protagonistă și Grant, autoarea formează o conexiune lentă. Grant este personajul care este privit din umbră și are relativ puține replici în roman, dar acțiunile lui sunt importante pentru că o ajută pe Victoria să simtă și să-și accepte trăirile. Împărtășesc pasiunea pentru flori și sunt devotați mesajului pe care acestea îl transmit. Hazel, fiica lor, primește numele de la Grant, fapt ce subliniază ideea de reconciliere, după interpretarea pe care o atribuie cei doi alunului (hazel fiind cuvântul în engleză pentru alun).

Deznodământul fericit al romanului poate fi interpetat în limbajul florilor, copilul fără rădăcini supraviețuiește de unul singur. Din roman aflăm faptul că mușchiul este cel care crește fără rădăcini, iar Victoria îl pune în jurul coșulețului lui Hazel, o imagine puternică ce simbolizează forța pe care o are în calitate de mamă. Ei i-au lipsit rădăcinile, precum îi lipsesc și mușchiului. Ideea este că atât omul, cât și planta trăiesc, iar Victoria îi comunică această legătură puternică prin flori și îi oferă aceeași putere și fiicei ei:

,,Mușchiul crește fără rădăcini. Cuvintele mi-au tăiat respirația. Studiasem biologia plantelor o viață întreagă și totuși acest simplu fapt îmi scăpase, iar acum părea să fie singurul pe care ar fi trebuit să-l știu." (p. 293)

Așadar, romanul pornește de la un dicționar de flori și ne oferă interpretări adunate și șlefuite atent prin filtrul gândirii persoanjului principal care reușește să depășească definițiile de pe cartonașele cu flori și devine capabil să simtă cu și prin florile pe care altădată le-ar fi oferit oamenilor doar din cunoașterea rațională.