Lucian Dan Teodorovici, Pe unde înoată urechinii, Polirom, 2026

"Și necazul a făcut ca urmarea să fie de data aceasta cu adevărat rea: explozia prafului de pușcă a crăpat țeava, iar cuiul strunjit a zburat fix spre capul unui copil care se-nvârtea fără rost prin curtea bisericii și care n-ar fi trebuit în niciun caz să se afle acolo. Doar că umbla cu certul, la fel ca alții dintre-ai lor, adică dintre cei de pe strada din deal."

Aceasta este intriga celui mai recent roman al lui Lucian Dan Teodorovici, Pe unde înoată urechinii, în care un "accident" (nu atât de întâmplător, ci survenit în baza unui rasism latent/ internalizat) se transformă într-o dramă cu ecouri sociale. Un copil "din deal", expresie care desemnează aici lumea exclușilor, a comunității rome, își pierde viața în timpul "pușcăturilor" din seara de Înviere. Vinovat de moartea lui este Mihnea Baraban (acest Vlad Pascu sau Mario Iorgulescu al zilelor noastre), provenit dintr-o familie "despre care unora le plăcea să spună c-au fost presărate-n locul ăsta, ca niște semințe, de însăși Mâna Domnului" și pe care satul o învestește, iată, cu un prestigiu (aproape) providențial. Altfel spus, Mihnea nu este doar individul care apasă pe trăgaci, ci produsul unui sistem local de putere care distribuie dinainte viețile ce merită protejate și viețile sacrificabile.

Așa se face că din tensiunea dintre aceste două universuri – periferia stigmatizată și centrul privilegiat – romanul își extrage majoritatea mizelor. Preocupat de-a lungul timpului de această temă, am și publicat – în colaborare - un articol despre reprezentările mahalalei în proza română contemporană. Interesul meu pentru cartea de față vine și din lecturile (mai mult sau mai puțin) recente despre centru și (semi)periferie, despre "romanul rural" și frecvența lui în literatura română, despre geografia romanului românesc, unde corpusul de romane este cartografiat după spații dominante (sat, oraș, străinătate) etc., dezvoltate - la noi - în special de "școala de la Cluj" (Daiana Gârdan, Emanuel Modoc, Cosmin Borza ș.a). Pe scurt, mă interesează ce vedem și cum sunt reprezentate marginalul și ruralul (un punct interesant de pornire a fost și volumul colectiv transdisciplinar Culese din rural, editat de Valer Simion Cosma și Emanuel Modoc,) în literatura română, în special în roman.

În cazul de față, deși premisa narativă se anunță intensă și, la o primă vedere, ofertantă prin tensiunile sociale și simbolice pe care le "activează", dezvoltarea ei în economia romanului rămâne (destul de) convențională. Cartea înaintează – în mare parte – pe trasee previzibile, explorând o serie de locuri comune atât în construcția conflictului, cât și în reprezentarea diferențelor dintre marginali și privilegiați (cu alte cuvinte, romanul tematizează marginalitatea fără să destabilizeze cu adevărat imaginarul social care o produce). La acestea se adaugă și tema copilăriei din perioada comunistă, tratată fără elemente semnificative de noutate în raport cu numeroasele volume dedicate deja acestui subiect. O observație similară formulam și în legătură cu Pisica de la ora cinci de Rodica Bretin, carte pe care aș pune-o alături de Pe unde înoată urechinii de Lucian Dan Teodorovici.

Scrisă la persoana I, povestea îl are ca personaj-narator pe un băiat de aproape 8 ani, aflat spre finalul clasei I. Numele său este dezvăluit destul de târziu: Dani Tudor, după numele din certificatul de naștere (la fel de bine ar fi putut să-l cheme și Bornescu, numele tatălui vitreg, având în vedere că tatăl biologic îl părăsise încă din primul an de viață). Totuși, în sat este cunoscut mai degrabă ca Dani Stratulat, după numele bunicilor. Toată această pendulare a autorului între numeroasele nume vrea să explice faptul că băiatul trăiește la țară, în grija bunicilor, în timp ce părinții săi sunt plecați la muncă în oraș (informațiile despre aceștia din urmă rămân puține, poate chiar prea puține, și fragmentare, iar prezența lor în narațiune e discretă, limitată la unele momente cheie).

O mare parte a cărții urmărește, în schimb, episoadele cotidiene ale găștii din care face parte Dani, alcătuită din Pilu, Gil, Radu, frații Avramescu (Iliuță, Marin și Dudu), gemenii Blănaru – Albert și Claudiu. Asemenea întregii comunități, activitățile copiilor sunt influențate de incidentul petrecut în seara de Înviere. De pildă, episodul încercării de a prinde berze (din Capitolul 6) este marcat de insistențele lui Dudu, care întreabă repetat: "Da’ mai știți care-s ăia care-au văzut cu ochii lor ce s-a-ntâmplat de Înviere?". Două capitole mai târziu, în timpul unui meci de fotbal, Dani descoperă "oracolul" celui mai mare dintre frații Avramescu, în care sunt consemnate – printre altele – numele celor prezenți la eveniment: "Doru Diliul, Vasile Toma, Musti Buga, Jeni Carauleanu, Sandu Babalean, Iulian Chiperea, Florică Postu". Aceste însemnări se dovedesc a fi, de fapt, un soi de note informative redactate la solicitarea tatălui său, fiindcă "l-au prins odată cu niște scânduri pe care le-a furat dintr-un vagon. Și făcea pușcărie dacă nu...".

Mai mult decât atât, previzibil aș spune, influențați de concepțiile părinților lor, copii ajung să intre în conflict și să se îndepărteze unii de alții, deoarece privesc diferit evenimentele petrecute. Un exemplu semnificativ este relația dintre Dani și Pilu Hristea, care pune în lumină o altă temă: fragilitatea prieteniei. Deși sunt vecini și buni prieteni, împărțind numeroase momente împreună, cei doi se distanțează treptat, după o logică pe care o putem intui ușor: naratorul susține tabăra celor din "deal", în timp ce Pilu se poziționează împotriva acestora.

De la o certitudine - și anume uciderea - se ajunge la o diluare a adevărului, până la instaurarea neîncrederii și a unei psihoze colective. Acest lucru se întâmplă, deoarece în centrul poveștii se află copilul unei familii "vechi" și înstărite. Astfel, imediat după dramaticul eveniment, oamenii încep să empatizeze cu agresorul, și nu cu victima, căutând scuze și pretexte fie pentru a arunca vina asupra membrilor comunității rome, fie pentru a nega însăși crima, ceea ce subliniază felul în care comunitatea își protejează centrul și își expune periferia spre sacrificiu. Unul dintre "actorii" principali ai acestei acțiuni este chiar preotul Augustin Boga, care are o influență majoră asupra oamenilor din sat. Nu doar că refuză să-l îngroape, ci "[…] preotul se lăudase la botez că el însuși, cu mânuța lui, îi adusese pe părinții mortului laolaltă cu familia Baraban în biserică. Și că i-a pus pe ăia din deal să jure cu mâna pe Biblie că, dacă iau banii, nu se mai întorc în sat niciodată și nu mai fac scandal că le-a omorât cineva copilul."

De la negarea crimei și "activarea" rasismului până la izbucnirea violenței nu mai este decât un pas, lucru ilustrat prin numeroasele episoade de confruntare dintre personaje și dintre comunități. De pildă, încăierarea de la crâșma din sat, unde doi bărbați din "deal" sunt bătuți de un grup de oameni din cauza unor "vorbe" lansate tot de preot. De asemenea, scena petrecută în cabinetul stomatologic, unde "omul din deal" nu este lăsat de săteni să fie consultat de doctor. Sau, în final, incendierea caselor, reprezentând punctul culminant al tensiunii.

O notă discordantă în poveste, alături de Dani și bunicul său, o reprezintă Doru Diliul, martor la evenimentele din seara de Înviere. Acesta are o biografie mai elaborată: a crescut într-o casă de copii, trăia din mila oamenilor și locuia într-un "canton vechi". "Și-aproape încontinuu umbla cu o mână ridicată, dusă un pic în spatele capului". Această "diformitate" e cauzată de agresiunile suferite în orfelinat (iată o temă care ar fi meritat o dezvoltare mai amplă). Victimă colaterală a conflictului, Doru devine "ținta" comunității, deoarece cunoaște adevărul despre cele întâmplate. În contrapunct cu tanti Hristea, cea care răspândea bârfele, el (cel care răspândea adevărul) este redus la tăcere, fiind trimis înapoi la orfelinat, cu sprijinul autorităților corupte – un alt pol al susținătorilor, din umbră, ai celor împotriva oamenilor din "deal".

Ceea ce ar fi trebuit să funcționeze ca un liant între cele două comunități – "frăția de cruce" dintre Dani și un copil din deal – rămâne insuficient valorificat la nivel narativ. Relația dintre cei doi este surprinsă doar în câteva scene scurte, care nu capătă forța revelatoare așteptată. În acest punct al poveștii, mi-ar fi plăcut o radiografie mai densă a reprezentărilor dintre comunități, dintre apropierea spontană a copiilor - care ar fi putut destabiliza logica binară a narațiunii, producând o apropiere autentică între cele două lumi - și reflexele de segregare moștenite din lumea adulților. Or, asta nu s-a întâmplat, romanul funcționând, de cele mai multe ori, demonstrativ: personajele execută roluri "afective" recognoscibile, iar conflictele confirmă ceea ce cititorul intuise încă din primele pagini.

Personajul-narator reproduce prejudecățile mediului în care trăiește, demonstrându-se încă o dată limitele încercării de a te pune cu adevărat în locul celuilalt. Printre altele, Dani îl întreabă pe fratele său de cruce dacă s-a gândit să plece în Africa, spunând că acolo "toți sunt negri", ceea ce evidențiază felul în care rasismul se transmite, chiar și involuntar, și se normalizează încă din copilărie:

"Aici se iau toți de tine că ești... ești un pic mai negricios decât restul din sat. Dac-ai fi în Africa, ai fi mai alb decât toți, așa că nimeni nu s-ar mai lua de tine."

Un ultim aspect pe care aș vrea să-l menționez, derivat din ceea ce am mai spus, este caracterul pronunțat de oralitate al discursului narativ.

Satul se vrea o scenă centrală a poveștilor și a povestitorilor, un spațiu în care zvonurile, interpretările și relatările subiective circulă necontenit. Un element care-i aproprie pe oameni este predilecția obsesivă a discuțiilor și a bârfelor. Fiecare personaj fie încearcă să construiască o narațiune despre "cazul" din seara de Înviere, fie așteaptă cu nerăbdare vești noi. O reprezentantă de seamă a acestei categorii a "povestitorilor" este tanti Hristea, care "avea plăcerea asta de a strâmba cuvinte și de-a le face enervante", contribuind astfel la deformarea continuă a realității. În acest univers dominat de oralitate, granița dintre adevăr și ficțiune devine tot mai greu de distins, lucru sugerat și de întrebarea bunicii lui Dani, Valeria (influențată ea însăși de tanti Hristea): "Pot eu să știu care-i adevărul?".

Romanul surprinde și o altă categorie a povestitorilor, reprezentată, printre alții, de bunicul Filip — cei care aduc umorul, căldura și buna dispoziție. Spre final, chiar și Dani îi spune la rândul său o poveste bunicului.

Tot atunci aflăm că naratorul spunea în loc de "rechini", "urechini", "pentru că numele ăla părea să vină cumva de la ureche". La un nivel simbolic însă, această asociere ar fi putut trimite la zvonurile, deformările și vocile care "înoată" permanent prin comunitate, fără ca ideea să aibă altă susținere, în afară de laitmotivul recurent al discursului: "Știi ce a auzit...?".

În fine, Pe unde înoată urechinii e un roman care curge bine, dar care nu propune înnoiri tematice semnificative, rezumându-se mai degrabă la unele formule (deja) familiare din proza despre copilăria din perioada comunistă și despre comunitățile rurale și/sau marginale, violență colectivă și rasism latent. Cu o poveste ce se sprjină pe o oralitate (uneori) excesivă și cu un ritm narativ frecvent fragmentat de digresiuni, care diluează tensiunea poveștii, romanul se înscrie în realismul social, în maniera altor cărți de gen.