Prima jumătate a anului a fost ruptă dintr-un scenariu distopic. Erai aproape sigur că exiști doar tu, nu maivăzusei exteriorul casei sau al blocului decât în amintiri și scurte sesiuni de cumpărături (necesare și pline de anxietăți). Până și Celălalt era o amintire, o imagine pe Zoom, o postare pe Facebook – era și nu era. 

Odată cu ridicarea restricțiilor, au început mai timid și evenimentele. Cartierul Cotroceni, intitulat pe fugă "acasă" în ultimii zece ani, are o comunitate pe care am cunoscut-o în urmă cu 5 ani la unul dintre evenimentele lor. De atunci mă las anual încântată de activitățile Asociației Incotroceni, unul dintre cele mai de succes proiecte ale acesteia fiind Bazar de Cotroceni. Deși cu o mică întârziere, Bazarul a avut loc pe 19, respectiv 20 septembrie 2020, scoțându-l din casă și pe cel mai înfricoșat Celălalt.

Obișnuiam să simt pulsul comunității doar pe Facebook, dar față în față (cu distanțare socială, bineînțeles) ceva s-a schimbat. Nu, nu oamenii, deși poate și ei zâmbeau mai larg. Nu, nu străzile – ele sunt aceleași, deși mai colorate. Schimbarea era de atmosferă (când spui atmosferă te gândești la sinestezii, de cele mai multe ori). Și cam asta a fost: mii de neuroni activați de stimuli olfactivi, vizuali, auditivi, neuronii unui weekend desprins din societăți utopice.

Am trecut în revistă clădiri și colțuri de stradă noi (sau poate văzute prin alte lentile), restaurante și cafenele cu râsete delicioase și bucate copioase, afaceri creative mari și mici, curți pline de obiecte pierdute în timp și regăsite.

Pe la jumătatea plimbării, mi-am propus să fac un exercițiu de imaginație: am hotărât că mă aflu sub o cupola de sticlă cam cât cartierul de mare, una sub care locuim noi, oameni ai unei lumi utopice. Și pentru că aici orice dorință se împlinește, stimulii de trecut și viitor care valsau unul într-altul m-au purtat pe neașteptate la mare. Da, la mare.

Pentru că vara asta nu ne-a permis să luăm "trenul accelerat spre Mangalia de la linia 5", gustul de cidru și bragă, mirosul de clătite și vremea, parcă ajustată de societatea ideală în care mi-am imaginat că trăiesc, mi-au facilitat călătoria atemporal utopică. 

De după o poartă impunătoare la colț de stradă, micile locuitoare ale cartierului mă invită să le urmez. Simțeam briza mării, așa că n-am putut refuza. Convinsă de o "mișcare de marketing irezistibilă" am făcut prima achiziție a zilei: scoici pictate.

Ca să nu mă trezesc din plimbarea-mi onirică, am renunțat să mai număr turele de cartier, treptele urcate, bicicliștii și măsurile de jazz care răsunau la fiecare intersecție. Mi-am evitat doar propria stradă, nu mai voiam acasă, eram într-un "acasă" colectiv.