L-am văzut în filme - v-aduceți aminte: Marfa și banii, Occident, Acasă, la tata s.a. Și totul ar fi rămas aici, dacă nu apărea Pompiliu, cu bluza lui penibilă, un erou din Două lozuri. De la Pompiliu au pornit toate aventurile lui Alexandru Papadopol pentru că fără s-o știe, acest tip te face să te ții după el. Îl vezi și gata - ai devenit clientul lui, îl urmezi peste tot, iar dacă dispare în vreo clădire, într-un bloc cenușiu de exemplu, îl cauți disperat, cum mi s-a întâmplat mie. Ei bine, pentru Alexandru Papadopol a fost chiar mai mult, pentru că după ce a dat nas în nas cu Pompiliu, pe undeva pe la Piața Romană, pe când se străduia să nu-l piardă, fără să-și dea seama, a intrat în Verona. Or, cine ajunge aici trebuie să aibă mare grijă, din strada asta poți să ajungi cine știe pe unde. Așa s-a trezit de mai multe ori și chiar zilele trecute, întâlnindu-mă cu el pe la Odeon, mi-a spus din mers, ehe, Zenob, am venit la repetiție pe jos, ca un personaj interbelic! Mai târziu am realizat că avea un baston sau o baghetă, un obiect vrăjitoresc de bună seamă, și ambiționându-mă l-am așteptat să iasă din teatru, ascuns în penumbra de la Arhitectură: bineînțeles, era acum altul, iar în loc de baston, a deschis o umbrelă, pentru că începuse să plouă. L-am urmărit până când a ieșit din Academiei și abia atunci am văzut că se ridicase pe lângă statui, plutind lent către Biserica Rusă. Prin urmare, dacă vedeți o umbrelă căzând dintre nori - e a lui, i-o puteți aduce la Odeon.

Zenob

1. Ce piesă de vestimentație apreciezi mai mult? Am avut impresia că-ți cam plac pantofii fistichii, nu-i așa?

Fistichii? Mă confunzi, Zenob! N-am nici cel mai mic interes pentru încălțările fanteziste, deoarece sunt adeptul adidașilor. Deși ăștia, pe care mi i-am luat acum, au un pic de piele portocalie… Dar nu i-am luat pentru aspect, ci pentru că erau singurii waterproof. În fine, vreau să spun că există un singur criteriu pentru pantofi, moștenit din copilărie, anume să fie și lipiți și cusuți, cum erau Rostart, pe vremuri, pantofi sport de tip comunist, pe care îi făceam rost cu greu, printr-o vecină, care lucra la magazinul Cocor.

Îmi plac tricourile negre, ca lui Steve Jobs, și șepcile. Prin copilărie am primit de la cineva o șapcă americană, de fapt, era din Canada, din reiat negru, cu steagul canadian, genul care se vând prin benzinării. Dar nu conta, pentru perioada aia neagră era un lucru venit, adus din America! Și-așa m-am atașat de șepci, purtându-le respect până în ziua de azi. Evit pălăriile, să știi!

2. Cu ce personaj te gândești să stai de vorbă? De exemplu, să-l iei la o bere?

În ultima vreme m-am gândit la un tip cam tern, din Balaurul (regia: Octav Chelaru), un preot, pe nume Dragoș. În ciuda construcției sale, de tip clasic, cu subiecte de conversație standard și idei cam fixiste, efectele pe care le generează asupra celorlalți fac din el un tip pe cât de obtuz, pe atât de interesant. Cât despre bere, glumești! Nici pe Pompiliu nu l-aș invita! Când ieși la o bere, fiecare încearcă să fie altcineva! Or eu vreau să-l observ, să-l văd interacționând, să-l studiez, în postura lui cea mai naturală. Dragoș e un tip corect dar complex, cu un mod de gândire contorsionat, cu multe pasaje, cu multe drumuri secrete, pe care nu le observi decât văzându-l cum realaționează. Nu să stau de vorbă cu el, ci să mă detașez aș vrea, atât cât să-l pot observa din afară, analizându-i mișcările, replicile, citind atent fiecare amănunt din scenariu, căci până la urmă, cum zice un mare regizor totul e în scenariu (Cristi Puiu)!

3. Nu te poți ascunde, nu poți să fii altcineva. Când ești tu însuți, fiind atât de cunoscut, presupun că nu ai niciun pic de intimitate.

Oh, nu e chiar așa! Uneori și o față prea cunoscută poate să deruteze. Nu demult, am filmat la Vâlcea, pentru Balaurul, unde, cum îți povesteam, joc rolul unui preot. Adică port sutană, în fine, arăt ca un oficiant ortodox. În pauzele de la filmări m-am plimbat prin oraș, bucurându-mă de o atenție specială. Fața mea le era cunoscută multor vâlceni, dar văzându-mă în sutană, credeau că sunt un preot cunoscut în cine știe ocazie. Așa că mă salutau, îmi cereau sfaturi sau binecuvântarea, convinși fiind că mai vorbiseră cu mine. Imaginea mea de actor s-a suprapus peste autoritatea bisericească, creându-se ad hoc un personaj unanim fmiliar. Prin urmare, eram incognito.