"— În sfârșit, aș vrea să vă mai spun ceva. Fără îndoială, este una dintre ultimele dăți când vă vorbesc. Am venit la Thetford Mines pentru că în altă parte nu mai eram dorit. Și voi pleca de aici din aceleași motive. De două ori am căzut în greșeală. De două ori am fost alungat. Cu siguranță, veți auzi despre mine niște lucruri destul de neplăcute. Toate vor fi adevărate. Și încă o dată, n-am nimic de spus în apărarea mea. Dar trebuie să știți că în toți anii pe care i-am petrecut aici am fost un angajat devotat și loial. Chiar dacă acești termeni pot părea ciudați în zilele noastre. Chiar dacă credința m-a părăsit de mult. Chiar dacă nu mai pot să mă rog. În curând o să aveți tot timpul să mă judecați și condamnați. Vă cer doar să țineți minte o vorbă pe care o știu de la tata, care o folosea pentru a minimaliza greșelile celorlalți: \. Fie ca Domnul, dacă vă vede, să vă binecuvânteze."

Am început cu acest citat deoarece mi-am imaginat complet diferit motivul pentru care câștigătoarea premiului Goncourt 2019 se intitulează Fiecare cu povestea lui. Credeam că altceva vrea să spună, un fel de "fiecare suntem datori cu o poveste", iar protagonistul, Paul Hansen, exact asta vrea să facă: să aștearnă, molcom și duios, povestea lui, a mamei și a tatălui său, povestea soției lui, a felului în care a ajuns din Danemarca în Franța, și din Franța în Canada, pornind pe urmele tatălui său, apoi a felului în care a ajuns să ispășească doi ani de închisoare, într-o celulă canadiană friguroasă, alături de un motociclist acuzat, evident, pe nedrept că ar fi fost responsabil de moartea unui rival. Iar la final, să exclame: "aceasta e povestea mea, pe care eram dator să o detaliez, după ce v-am trezit de la bun început curiozitatea cu zgârcenia mea în materie de informații. Acuma, judecați și trageți și voi concluziile aferente."

Și evident că așa e. Adică avem povești. Povești de viață interesante, chiar dacă nu sunt doldora de aventuri nemaivăzute, prin care personajele, Paul, părinții și soția sa trec, lăsându-și amprenta asupra lui. Însă titlul original sună de fapt altfel, traducându-se, aproximativ: "Fiecare om trăiește viața în mod diferit". Un fel de referire, probabil, la faptul că toți privim cu alți ochi aceeași întâmplare, că suntem diferiți și că ne comportăm diferit în împrejurări identice.

Pornind de la ziua în care a fost încarcerat, exact ziua în care Barack Obama era uns președinte al Statelor Unite, Paul Hansen merge înapoi pe firul timpului, refăcându-și povestea de când nu era nici măcar în planul viitorilor săi părinți, trecând pe la biserica înghițită de nisipuri din cel mai nordic punct al Danemarcei, locul de baștină al tatălui său, trecând apoi prin aventura cu mașina lor bună de nimic, mergând apoi la cinematograful artistic revoluționar al mamei sale, o adevărată rebelă aflată cu mult înaintea vremurilor în care trăia, în Franța, unde, printre altele, au fost proiectate inclusiv primele filme porno cu pretenții de artă, urmându-și apoi tatăl, pastorul cel convertit la religie în urma unei posibile epifanii din miez de noapte, și ajungând apoi în Canada, într-un orășel înființat la marginea unei mine de azbest, pe vremea când nu se știa, sau se ignora senin, că azbestul e un concurent redutabil al tutunului când vine vorba să îmbolnăvească oamenii de cancer.

Însă poveștile lui din trecut sunt întrerupte, când și când, de episoade din prezent, ajungându-se, în final, la motivul, destul de logic până la urmă, care a făcut să primească doi ani de pușcărie lângă motociclistul criminal-filozof-nevinovat.

M-am "temut" mereu de premiul Goncourt. Nu știu de ce, dar parcă am dat numai peste romane plicticoase, încărcate de platitudini și scrise într-un stil care, în opinia mea, îi atrage doar pe membrii Academiei Goncourt, care acordă acest premiu pentru inovație în literatură. Însă e drept că nu mă prea pricep eu la premii și nu din cauză că a luat acest premiu am început această carte, ci doar din cauza copertei! Glumesc, desigur, dar sincer, nu pentru premiu am citit-o.

Și am avut o adevărată surpriză, o revelație chiar, aș spune, care m-a făcut să-mi spun - în sfârșit un Goncourt pe care îl citești cu plăcere, lăsându-te purtat de poveste.

Un stil duios, molcom, un protagonist foarte interesant și câteva povești încărcate de suferință, bune de pus în ramă. Un om își pierde credința în divinitate, căzând însă în patima pariurilor și-a jocurilor de noroc. O femeie își ignoră copilul și soțul, pornită să facă o revoluție culturală. O altă femeie extraordinară se îndrăgostește de un tip deloc special, schimbându-l pentru totdeauna.

Autorul are un stil particular, o bogăție lingvistică marcantă - iar aici aș lăuda talentul traducătorului, pentru cum a transpus povestea în limba noastră. Iată o mostră de portret:

"În fiecare dimineață mă uit la poza soției mele și nu-mi pot da seama dacă am iubit o irlandeză din Galway sau o squaw din Maniwaki. La fel ca luminile sublime din Skagen, trăsăturile ei se puteau schimba odată cu trecerea orelor, una dintre origini ajungând să o domine pe cealaltă. La trezire, părul ei arămiu și ochii transparenți o trimiteau din oficiu în anticamera celților, dar la orele serii lumina razantă dezvăluia amprenta indienilor pe tenul ei, pe trăsăturile feței, pe privirea oțelită. Mă delectam cu această ambivalență, trăind în secret cu două femei în același timp, consolându-mă la sânul uneia când cealaltă mă trata cu indiferență. Nu, nici măcar o clipă n-am încetat să o iubesc pe Winona Mapachee".

Cu siguranță i-aș fi dat cinci stele fără să stau deloc pe gânduri, însă finalul ales de autor mi-a lăsat un sentiment de lucru care ar fi trebuit să se termine apoteotic, după un punct culminant aproape extraordinar. Dar poate că de vină sunt tot eu, care mi-am dorit ca povestea să se încheie un pic altfel.

Jean-Paul Dubois - Fiecare cu povestea lui, Ed. Litera, 2020, trad. Andreea Năstase