Salamandre de Liviu G. Stan este acel tip de proză care deschide perspective asupra lumii de azi, într-un cadru spațio-temporal apropiat cititorului. De la traficul de organe aduse din China până la cuminecarea Elenei, trăiești un cumul de emoții care te determină să te îndoiești de toate resorturile sistemului.

Pe parcursul întregii lecturi am simțit că narațiunea este o expresie a personalității fiecărui personaj mai mult decât o formă de caracterizare a acestuia. Naratorul preia o parte din identitatea protagoniștilor și reușește să respire aceeași realitate social-psihologică.

În cazul lui Antonie Varitz, atmosfera zicerii este una violentă, în unele puncte mai că atinge turbarea. Bolnăvicios de sincer cu el însuși și cu pacienții săi, Imperatorul se comportă ca o divinitate în imperiul clinicii sale, unde crede că prelungește vieți. În final, medicul este neputincios nu pentru că i-ar fi fost pătată reputația, ci fiindcă nu mai are cum să își continue activitatea ilegală. Boala de care suferă îi spune indirect că nu e atât de puternic încât să biruie condiția umană. Și cea mai grea pedeapsă pentru el este că mai nimeni nu se implică în sinuciderea sa.

În povestea Idei, narațiunea devine grăbită și sacadată, amintind de lentilele unui aparat de fotografiat. Adrenalina joacă un rol însemnat, fiind chiar motorul de funcționare a planului narativ din momentul în care Ida o întâlnește pe așa-zisa Iustină, geloasa care dorește să o înjosească pe ipotetica amantă a fostului soț. Caritatea se transformă într-o luptă de supraviețuire ce frizează filmele horror. Schematică și la obiect, secvența dedicată Idei seamănă cu un jurnal ce poartă amprente infernale.

Plictisul, născut dintr-o rutină aproape copleșitoare, îmbibă zilele lui Sebastian Adocian. El este prins într-o relație de multă vreme sortită eșecului și înțelegem din întâlnirea cu Aziza că interpretează doar un rol, lucru pe care se prea poate să îl facă foarte multă lume. Vrând să creeze un experiment psihiatric (demn de serialul Westworld), Francisc depune toate diligențele pentru a-și convinge superiorul de beneficiile unei vieți artificiale care se poate transforma oricând într-o călătorie fantastică, asemănătoare metaversului.

Cu Elena Petrache, fosta soție a medicului Varitz, romanul primește alte două nuanțări, prima având rolul de a spori tensiunea imprimată de situațiile anterioare. Cea de-a doua își propune să aducă puțină pace cititorului care deja strânge cartea mai multe decât trebuie. Vedem două ipostaze ale acestei femei, care a trăit superficial și dezordonat. I s-a spus inițial că suferă de himerism genetic, care dă senzația de personalitate multiplă. Tentativa de ucidere a Idei, precum și spargerea nunții de lângă Lacul Snagov reprezintă două dovezi în această direcție. Ea crede că sora geamănă pe care ar fi trebuit să o aibă îi tulbură comportamentul și mintea cu un noian de stări negative ce preiau controlul trupului.

Descompusă trupește și lăuntric, Elena (nu întâmplător) întâlnește un preot a cărui mașină se transformă într-o arcă de izbăvire. Văzând-o pierdută și înspăimântată, părintele Ignatie o duce la biserică, unde începe un proces de reconfigurare a existenței ei. După spălarea și bandajarea picioarelor (ca formă de exorcizare a primului strat de ambiguitate sufletească), avem parte de o schimbare a tonalității, narațiunea prinzând o formă mai coerentă cu fiecare pagină. Elena își mărturisește întreaga viață și plânge, privind icoana Mariei Egipteanca. Doar rugăciunile preotului interferează din când în când. Lucrul acesta o îndepărtează de vocea surorii și îi dă suficientă forță să lupte împotriva ei. Inima i se înmoaie și îi pare rău pentru toate faptele ei.

Am constatat că naratorul știe să dozeze extrem de bine momentele de suspans și instantaneele brutale, uneori aproape suprafirești. El apelează la fraze sau scurte paragrafe de o candoare extraordinară, ce îi permite lectorului un moment de respiro, asemănător unui interludiu care oprește timpul și risipește imaginile dezolante ale clădirilor aflate în descompunere bacoviană. Ai strania senzație că ești într-o poezie pusă într-un spot publicitar. Iată câteva exemple de astfel de secvențe:

Se însera pe pleoapa dreaptă a șoferului. (p. 41)

Parcurseră străduțe lăturalnice, în care secolele se îngrămădeau într-o harababură imobiliară de nedescris. (p. 43)

Se simțea pe dinăuntru crăpată de uscăciune, cu mațe de praf și-o inimă de chirpici, turtită de somn și bătrână, teribil de bătrână, monstruos de bătrână. (p. 258)

În cartea lui Liviu G. Stan vedem o lume dărâmată de egoism și de anomalii, în care doar arta (prin Ida) și sinceritatea cu sinele (spovedania) oferă o portiță fină de supraviețuire. Scriitorul face inventarul schimbărilor din societatea contemporană, în care speranța oamenilor bolnavi este motivul săvârșirii unui genocid, iar întipărirea unor imagini în mentalul copiilor constituie un proces mai economicos decât memorarea unor informații.