Cristian Lascu, Helmut Ignat, Din Antarctica la Scărișoara: Pe urmele lui Emil Racoviță, Editura Humanitas, București, 2020.

Jurnalele de călătorie au devenit foarte căutate de publicul cititor larg, în special în ultima perioadă, pentru experiențele inedite, spiritul temerar sau pofta de aventură conținute în ele. Din această categorie fac parte jurnale ca Oyibo. 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa de Ana Hogaș și Ionuț Florea sau Acasă, pe drum: 4 ani teleleu de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț (toate apărute la editura Humanitas).

În această notă se înscrie și volumul scos de Cristian Lascu, împreună cu Helmut Ignat, Din Antarctica la Scărișoara: Pe urmele lui Emil Racoviță, care, cu pretextul unei expediții recente în Antarctica, reface, simbolic, expediția celebră a vasului Belgica, din 1897, unde a participat, alături de o echipă internațională, biologul și speologul român Emil Racoviță. Pe lângă informațiile de specialitate, Cristian Lascu ne relatează și câteva detalii savuroase, fie despre portul Ushuaia (acest Fin del Mundo al exploratorilor), fie despre vechile așezări ale băștinașilor ona, fie despre supraviețuirea pe continentul antarctic – un imens pustiu de gheață, cu condiții la fel de vitrege ca pe Marte. Nu lipsesc și ilustrațiile spectaculoase realizate de Helmut Ignat (dintre care reținem o fotografie după o hartă din 1892, bazată pe studiile și explorările lui Iulius Popper, de unde aflăm că munții înzăpeziți din largul portului Ushuaia se numeau cândva Carlos de Rumania (!). În afara relatărilor din Antarctica, sunt consemnate și cercetările pe care Racoviță le-a făcut în munții Apuseni, căci savantul intuia potențialul științific ascuns în lumea subpământeană. (Ioana Hodârnău)

Cristian Vicol – Anotimpul țânțarilor, Casa de pariuri literare, 2021

De o mare versatilitate dă dovadă scriitorul timișorean Cristian Vicol în aceste povestiri adunate laolaltă într-un volum subțirel, dar plin de miez, reușind să abordeze genuri precum SF, fantastic, postmodern și chiar horror, de multe ori chiar amestecându-le într-un cocktail care ba te face să citești cu sufletul la gură poveștile, ba să-ți rămână să le digeri cu amărăciunea provocată de temele abordate.

Avem o anchetă care te face să strângi din dinți din pricina nedreptăților cu care ne lovește uneori viața, avem o poveste cu zombi în varianta neaoș românească, lăsată la final, așa, cu moroi și cu felceri care învie armata morților pentru a lua Timișoara pe sus, avem o stranie povestire cu ritualuri care te lasă mască, avem, la început, o scurtă povestire, tot horror și ea, care se completează de minune cu cea de la final, avem... de toate. Nu m-aș fi supărat dacă ar fi fost un pic mai grosuț volumul, să mai fi fost în el încă vreo două-trei povestiri. (Liviu Szoke)

Treisprezece, Litera, BPC, 2021

De mult nu mai citisem o antologie în care își dau mâna atât autori tineri, care abia au apucat să debuteze, cât și autori cu multă experiență la activ, care nu mai au nevoie de nicio confirmare, orice registru tematic ar aborda. Iar în cazul de față abordează unul drag nu numai mie, cel fantastic.

Dar nu doar fantastic, ci și multe subgenuri ale acestuia, mergând de la realism magic și ajungând chiar până la horror, însă ceea ce oferă o valoare în plus acestui demers este tocmai varietatea de nume, nu doar de idei, care își dau mâna pentru a-i oferi cititorului nu numai plăcerea savurării acestor povestiri scurte și foarte scurte, ci și (avertisment) a unor mici coșmaruri de care s-ar putea să aibă parte după ce va termina volumul Treisprezece. (Liviu Szoke)

Laura Ionescu – Nu te găsesc pe nicăieri, Publica, 2021

Nu te găsesc pe nicăieri e declarația de dragoste și dor a Laurei către mama sa. Laura își pierde mama, bolnavă de un cancer recidivant și galopant, într-o perioadă fragilă a existenței, la sfârșitul adolescenței, undeva în anii 2000. Întregul text se construiește din bucăți fragmentare din memoria fiicei, care încearcă prin acest omagiu adus mamei să își epuizeze definitiv durerea. De la o distanță temporală considerabilă, Laura poate să reconstituie câteva dintre cele mai marcante momente trăite alături de mama sa, din copilărie până la clipele finale din viața mamei. Meritul acestei cărți este acela de a expune cu naturalețe o viață interioară tumultoasă, trăită mereu pe praguri, de a descrie și analiza sentimente profunde, dar și de a crea o puternică legătură afectivă cu cititorul: în definitiv, viața Laurei e viața tuturor, în decursul căreia există un singur adevăr stabil, acela al morții oamenilor dragi și al posibilității de a continua să existăm din interiorul acestui gol. "Am vrut s-o recompun din ce îmi aminteam, dar memoria e un labirint, iar eu m-am pierdut în el". (Ioana Hodârnău)