TragicComicMascatAbsurdFrustrantIraționalPenibilPăgubosPoliticVaccinat!
Recent am participat, alături de alți scriitori, la o întâlnire organizată de Muzeul Literaturii Române cu cititorii și cu întrebările lor. Una dintre ele, la care nu a mai ajuns nimeni să răspundă din lipsa timpului, m-a pus pe gânduri. Era legată de autocenzură... Dacă ea mai există astăzi și sub ce formă.
Există o listă lungă de autocenzuri pe care cei mai mulți și le aplică uneori chiar involuntar. De exemplu, declararea/asumarea intenției de vot, mai cu seamă a celor care votează timorați la stânga și se jenează s-o recunoască pentru că trendul e altul și... nu se face! Sau părerile despre orientările sexuale, față de care toată lumea se declară cum altfel decât tolerantă și deschisă sută la sută. Spirite europene, monșer, până ce ajung acasă!
După 2 ani scurși sub semnul Covid 19 și variante, la autocenzură se adaugă și atitudinile, opiniile, comportamentele și sentimentele legate de această pandemie. Să ne amintim: cine recunoștea la începuturile romantice ale Coronavirusului, de bunăvoie și nesilit de nimeni, că a îndrăznit să-și vadă în persoană, totuși, părinții sau bunicii, în loc să le trântească responsabil plasele cu cumpărături în fața ușii? Și cine evita să-și pună degetul contaminat pe butonul de la lift, ca să nu se multiplice pandemia cu viteza luminii pe tot globul?!?
Din nefericire, pandemia asta a bulversat, contrariat și îndoliat milioane de oameni. Pentru că o trăim noi, acum, ni se pare că este unică și că tot ceea ce ni se întâmplă nouă, oriunde ne-am afla, este nu numai fără precedent, dar și irepetabil. Ceea ce este patetic și fals.
Nu e o necunoscută că omenirea s-a confruntat de-a lungul istoriei cu nenumărate epidemii cumplite, cărora, în absența circulației internaționale infinit mai limitate și din lipsa mediatizării contemporane, nu li s-a aplicat decât ulterior denominația de pandemie. De la ciumă, holeră, variolă, lepră, SIDA până la o varietate de gripe care au răvășit secolul 20, pandemiile au produs ravagii incomensurabile, decimând populații pentru că nu existau vaccinuri. Mărturiile consemnate în arhivele studiate de istoricii mentalităților ne arată că, în fața molimelor, oamenii s-au comportat la fel, au avut aceleași temeri, idiosincrazii și intransigențe. S-au izolat atât cât au putut și au purtat chiar și măști. Nu știm dacă epidemiile înfiorătoare, din care scăpa doar cine avea noroc de viață, au generat conflicte și polarizări atât de intense ale populației. Poate că, la fel de înfricoșați, dar lipsiți de apărare în fața virușilor, neștiutori, expuși contaminărilor și condamnați cel mai adesea la moarte, oamenii erau mai solidari. Poate că unii dintre ei făceau haz de necaz ca să-și exorcizeze teama, poate că alții își duceau în inconștiența lor viața mai departe fără să se mai gândească la moartea iminentă, poate că cei baricadați în case o așteptau rugându-se de iertarea păcatelor. Și poate că nici azi, de fapt, nu știm prea multe.
Eu, personal, ca să zic așa, sunt vaccinată cu trei doze și puțin mi-a mai lipsit la numărul anilor ca să mi se administreze și a patra doză. I-aș înțelege totuși și pe antivacciniști, dacă ar fi consecvenți și s-ar opune, la fel de feroce, și vaccinurilor antituberculoză, antihepatită B și antipolio, primite de copiii lor la naștere și în primele luni de viață pentru a fi feriți de aceste oribile boli.
În ceea ce mă privește, respect regulile și acord credit științei medicale. Asta nu mă împiedică însă să asist siderată la spectacolul năucelii și debandadei administrative planetare și, la rândul meu, constat că mă supun unei autocenzuri involuntare.
Am mâncat un sendviș în avion, în vreme ce soțul meu se uita la mine, purtând mască. Apoi mi-am pus eu masca, pentru ca și el să-și poată mânca sendvișul. Era o regulă a pandemiei, impusă de echipajul aeronavei, care și el trăia momente de neuitat, citind adevăruri nespuse din ochii pasagerilor, cu toții vaccinați și cu testele PCR negative.
Pentru că mergeam la pas pe stradă, trebuia să port mască. Pe lângă mine, roiau joggeri care, potrivit legii, nu o purtau, știut fiind faptul că virusul alegea în funcție de viteza fiecăruia.
M-am ferecat în casă, fericită că sunt granițele închise, atunci când a apărut câte un caz stingher din noile variante, ajunse azi cu numele la Omicron. Iar acum, când frontierele sunt larg deschise și zburdă nestingherit prin lumea largă zeci și zeci de mii de cazuri, mă aflu mai nedumerită ca niciodată. Asta pentru că s-a ajuns la concluzia subtilă că poți să te îmbolnăvești și te imunizezi, după ce înainte s-a spus fix invers: să te imunizezi ca să nu te îmbolnăvești. Iar revoltații de ieri, care dădeau vina exclusiv pe vaccinații care poartă virușii peste mări și țări, sunt azi primii la rezervări de zboruri și vacanțe.
I-am ascultat atât pe cei care, de frica virusului, și-au făcut provizii incomensurabile și pâine în casă, ori care se dezbrăcau în fața ușii de hainele de afară, cât și pe cei care afirmau că mai bine își taie o mână decât să le intre acul cu vaccin în ea. Nu am fost de acord cu niciunii, dar m-am abținut să-i contrazic prea vehement, autocenzurându-mi părerile despre ei și despre alegerile lor extreme.
De-a lungul acestor ani interminabili, fiecare zi a fost un spectacol de neuitat: tragedii antice, epopei eroice, comedii absurde, cronici horror, farse, cu noi toți în rolurile principale. Un text de referință în genul lui, clasic de acum, rămâne ordonanța militară de dinainte de Paștele 2020 și acordurile MAI-BOR în care se detaliau permisiunile și interdicțiile din noaptea de Înviere, cine și cum poate primi lumina sfântă la bloc.
Pandemia oferă deocamdată cobailor ei un carnaval global al măștilor, sub care se ascund, mai sigur ca niciodată, aceleași convingeri ferme și idei fixe străvechi, dar și speranțele de normalitate. Ele vor reseta mai devreme sau mai târziu lumea. Prin asumarea greșelilor și cu condiția vaccinării obligatorii, mai ales de ipocrizie.
Scriitoare și jurnalistă, (n. 1969, București), cu un doctorat în filologie, binecunoscută prin emisiunile sale de la TVR, Ioana Drăgan a debutat în 1997, cu un volum de proză scurtă, foarte bine primit de critică: Vietăți și femei. Au urmat Poveștile Monei (3 nuvele, 1999) și Mafalda (roman, 2009). Dintre scrierile nonficționale amintim Romanul popular în România. Literar si paraliterar (2001) și Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor (2007). Prezentă în antologii și în periodice, activă în viața culturală, a primit numeroase premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză (1998), Premiul Asociației Scriitorilor din București pe anul 2009 pentru Proză (volumul Mafalda), Distincția culturală a Academiei Române, 2001, pentru prezența sa în viața intelectuală românească; Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural – seria "Anul Caragiale" – Televiziunea Română (2012). Membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Copyright © fictiunea.ro