Da, îl ura. Dacă ar fi fost prozator și nu un modest poet care-și cunoștea lucid locul, (undeva pe la poziția 123 dintr-un clasament al poeților români contemporani, asemănător celui din tenisul mondial), ar fi putut adăuga: "îl ura cu toate puterile sufletului său". Asta în timp ce obiectul urii sale, Sandrino, dădea în curtea casei sale ceva de mâncare câinelui mare, blând, alb și flocos, legat inutil cu un lanț gros de o cușcă în paragină.

De pe terasa aflată la nivelul acoperișului casei bătrânești, din căruciorul său de invalid, profesorul vedea prin binoclu cum veselul Sandrino îi pune câinelui în cușca pătrățoasă, ruginită, de soldat neamț din al doilea război mondial, o bucată mare de mămăligă, peste care toarnă ceva, probabil un rest de ciorbă.

Terasa o construise tot Sandrino, la rugămintea lui ("Îmi place să văd de-aici apusurile de pe Someș"), ba mai mult, pe lângă scara cu trepte de ciment urcând spre acoperișul-platformă, adăugase și un plan înclinat  neted, oblic, și un sistem ciudat de scripeți căruia îi atașase, numai Sandrino știa cum, un motor de tăiat lemne funcționând pe benzină, astfel încât profesorul putea urca fără mari eforturi, cu cărucior cu tot, ajutându-se și de propriile brațe pe balustradele de inox, până sus, nu ca să admire apusurile de pe Someș (amurguri banale, cu soarele portocaliu coborând cuminte întra două   dealuri), ci să-l spioneze pe Sandrino, să-i savureze dezastrele ce-l încercau periodic, urându-l în același timp "cu toate puterile sufletului său", cum ar spune, gândi, un prozator de pe locul 89.

 Mda, oare câți scriitori sunt în țară? "Vreo 2000", îi spusese nu demult un amic, membru al Uniunii Scriitorilor din România. El, profesorul (nu mai preda de doi ani, se pensionase, dar, cum se-ntâplă de obicei, pentru toată lumea din sat rămăsese "profesorul"), nu era membru al Uniunii, avea o singură carte, de poeme, "Nord statornic", apărută la o editură locală și fără mari ecouri critice, cum se cerea, pare-se, mai nou, ca să poți intra în Uniune. Ba "Nord"-ul său chiar avusese un ecou, unul nefericit, din păcate, într-o revistă din Cluj, unde se cita, comentat sarcastic un vers din volum: "În Nordu-ntreg slănina e regină!"

Doar amintindu-și de comentariu, se roșea de enervare și picioarele-i zvâcneau spasmodic în cărucior și dacă l-ar fi avut în apropiere pe malițios, i-ar fi sfărmat țeasta cu bastonul noduros de invalid, pe care tot Sandrino i-l meșterise.

Sandrino! Blândul, veselul, prostu’ de Sandrino!

     (fragment din povestirea cu același titlu)