Noapte de sărbătoare și alte povestiri (1946), Vara de neuitat. Plaja (1971, 1974), Luna și focurile (1950), Satele tale (1941) sunt câteva dintre scrierile lui Pavese pe care le-am citit până să pun mâna pe jurnalul lui. Cu fiecare volum terminat voiam încă unul și când n-am mai găsit, m-am întrebat de ce nu au apărut la noi, în română, și celelalte, mai ales că avem și o librărie dedicată lui Pavese. Am fost întotdeauna curioasă despre viața scriitorilor care m-au fascinat, adică totuși cum să nu vrei să știi ce făcea, ce gândea, ce simțea, ce visa omul care a scris ceva ce ți s-a părut cu adevărat extraordinar (sunt cam zgârcită, nu arunc așa cuvinte mari, cum se aruncă orezul la cununie, cu toate urările de bine). Probabil că nu e o cronică obiectivă, probabil să o să reiasă că mi se pare un scriitor de geniu, probabil că o să se vadă că l-aș apăra oricând împotriva acuzațiilor de misoginie, etichetă care se lipește acum foarte repede, fără ezitare.

  Meseria de a trăi este jurnalul lui Pavese, început în 1935 și terminat în 1950 și are aproape 500 de pagini. Când e vorba de un jurnal, de ceva intim, te întrebi: a știut sau a vrut autorul să fie cunoscute lucrurile astea pe care le mărturisește sau chiar erau doar pentru el? Vorbim despre scriitori aici și înclin să spun că niciunul nu scrie fără să-și imagineze deja momentul când toată lumea o să citească. Dar nici nu este asta o chestiune așa de importantă decât dacă vrem să știm cât de sincer e cel care scrie, pentru că într-un fel scrii când e exlusiv pentru tine și în alt fel când știi că paginile alea o să fie citite, adulmecate, judecate, înterpretate. 

   Cartea se deschide cu o meditație despre poezie și despre cum ajunge el la ea, ce se trezește în el când compune un poem, cum încearcă mereu să descopere noi tehnici și alte moduri de a crea, alte puncte de plecare, pentru că un singur lucru i se pare insuportabil pentru un artist: să nu se mai simtă la început de drum.

   Nu scrie mult despre situația politică, nici despre perioada domiciliului forțat, tocmai pentru că alege s-o facă prin intermediul ficțiunii, ca în povestirea Închisoarea, cea mai puternică din volumul Noapte de sărbătoare și alte povestiri.

   Încet-încet apar referiri la iubire, atât de poetice și discrete la început: "povestea mea cu ea nu e făcută deci din mari scene, ci din foarte subtile momente interioare", și e foarte atent cu numele, uneori le omite special, alteori sunt doar majuscule sau prescurtări.

  E cel mai exigent critic al său, nu-și iartă nicio greșeală în domeniul literaturii: "în paginile mele se găsește spectacolul vieții, nu viața. Trebuie luat totul de la început.", dar din când în când își permite să fie extrem de uman, natural, sincer și amuzant: "dar, la naiba cu estetica, cu pozele, cu geniul, cu toate prostiile, am făcut eu oare vreodată ceva în viață care să nu fie o neghiobie?". Cum să nu-l iubești când spune așa ceva, când atât de puțini oameni au curajul să se exprime așa.

  Există și note scurte, aparent pline de umor, dar care au de fapt o mare însemnătate și care ascund o așteptare sau un răspuns: "astăzi, nimic".

  Dintre temele care îl obsedează și care revin mereu sunt: păcatul (nu este o acțiune sau alta, ci o întreagă existență prost combinată), iubirea, tinerețea și trecerea ei (deși nu avea nici patruzeci de ani), dar totul fluctuează, sunt stări care apar și dispar, pline de pesimism, de speranță și uneori de credință. Există multă îndoială împletită cu siguranță, nu știe și știe cum vor fi primite poeziile lui, romanele, dragostea lui: "a face poezii e ca și cum ai face dragoste: nu vei știi niciodată dacă propria bucurie este împărtășită".

  De ce cartea e mult mai mult decât un jurnal? Pentru că scrie despre o groază de scriitori, de exemplu: Pirandello, Lévy-Bruhl, Lavelle, Faulkner, Léon Chestov, Corneille, și citează pagini întregi din ei și nu doar atât, ci îi comentează și îi chestionează și în final face o alegere: "Patru sunt cei mai mari - lumi complexe și inepuizabile, ambigue, moderne - Platon, Dante, Shakespeare și Dostoievski. Orice națiune dă numai unul de felul acesta."

  Sunt multe, dar una dintre marile frici ale omului este aceea de a fi părăsit de persoana iubită: lui Pavese i s-a întâmplat, nu o dată, nu de două ori, de multe și încearcă să învețe ceva din asta, încearcă să ia măsuri să nu i se mai întâmple. El ajunge la convingeri proprii, pe care se străduiește să le aplice: "iată însă cel mai cumplit lucru - arta vieții constă în a ascunde persoanelor celor mai dragi propria bucurie de a fi cu ele, altfel le pierzi."

  Printre tot tipul de note se strecoară mereu, dau din coate noi strategii amoroase prin care speră că o va reține pe iubită lângă el. Uneori ajunge să fie cinic și-și pierde încrederea: "nimeni nu ți se va dărui cu totul dacă nu va vedea că are un profit", alteori ajunge la esențe pe care le regăsim în multe dintre povestirile lui și pe care nu-i e rușine să le mărturisească: "În dragoste contează numai să ai femeia în pat: restul sunt aiureli, aiureli scârboase", sau "A iubi pe cineva este ca și cum ai spune: de acum înainte această persoană se va îngriji de fericirea mea mai mult decât de propria sa fericire, ce poate fi mai imprudent decât asta? Cine nu e gelos chiar și pe chiloții amantei sale, nu este îndrăgostit". El vorbește cum gândim și simțim noi toți fără să încerce să ascundă sau să înfrumusețeze lucrurile.

   Când e abandonat, se răzbună scriind despre ea și revine mereu la data de 13 august când probabil Tina (Pizzardo) l-a părăsit, dar deși pare că îi pune ei totul în cârcă, prin toată energia consumată ca să scrie despre ea și s-o acuze, își arată de fapt sentimentele încă puternice. Prin toate notele lui se străduiește în primul rând să înțeleagă natura umană mai bine, iar când nu mai suportă, se autoironizează:  "nu scapi de propriul caracter: misogin ai fost, misogin rămâi, cine ar fi crezut-o?" 

  Multe însemnări sunt despre suferință, toți ne lamentăm, fie că o facem în scris, în fața vreunei persoane apropiate, în oglindă, în vreun tufiș sau în gând, fiecare în felul lui, dar Pavese nu se plânge doar, el vrea să învețe ceva, să găsească un sens cu care să fie de acord.

  Ne așteptăm de la un jurnal să ne ajute să-l cunoaștem pe autor, iar Meseria de a trăi ni-l oferă pe Pavese așa cum e, cu toate atitudinile lui, cu reacții bruște și firești, pe care majoritatea și le neagă sau disimulează. Uneori vorbește cu vreo iubită, răspunde unor întrebări care nu i s-au pus, el n-a scos niciun cuvânt, poate, în realitate, dar aici n-are de ce să se abțină: "Nu m-ai vrut când erai virgină, acum nu te mai vreau eu: e clar? Alte raporturi între noi sunt cu neputință: nu-ți aduci un bărbat în pat ca să ți-l faci prieten. De asta îl iei și de bărbat: făcutul dragostei  este un lucru serios. Ai înțeles?"

  Citează mult din Dostoievski și are propriile teorii, chiar dacă ajunge iar la autoironie: "Suferința nu servește la nimic. 

  Suferința limitează eficiența spirituală. 

  Suferința e întotdeaua o vină a noastră. 

  Suferința e o slăbiciune. 

  Doar o singură obiecțiune: dacă n-aș fi suferit, n-aș fi scris aceste frumoase maxime."

  Pavese ne explică ce înseamnă pentru el jurnalul, ca să nu mai bâjbâim cu interpretările noastre, deși eu tot o fac, poate cu asta ar fi trebuit să încep, ar fi fost mai logic și disciplinat, dar mie îmi plac lucrurile care se dezvăluie treptat și te lasă să vezi mai bine în final: "Importanța acestui jurnal este poate o revărsare neașteptată de gânduri, de stări conceptuale, care, prin ele însele, în chip mecanic, marchează marile filoane ale vieții tale interioare. Din timp în timp cauți să înțelegi ce anume gândești și numai après coup (după săvârșire) vrei să găsești corespondentele cu zilele de altădată."

   Într-un fel, să vorbești despre jurnalul lui e ca și cum ai povesti un vis propriu, unul la care ții foarte mult, unul care ți s-a părut ție cu totul și cu totul ieșit din comun: tu știi tot ce-a fost, tot ce-ai simțit, toate stările, dar când e să-l redai, vezi că e așa greu, pentru că orice și oricum spui tot se pierde ceva din suculența visului. Un vis e menit să fie trăit și jurnalul citit, ca să fac o mică rimă inocentă și neintenționată.

   1940 începe tot critic, dar e o critică ce ascunde în ea mândrie, pentru că el e conștient tot timpul de munca și de talentul lui: "Făcut puțin. Trei opere: Cele două anotimpuri și Satele tale, și Vizitiul", iar 1946 are una dintre cele mai puternice note, care arată tot efortul lui și toată disperarea: "Pierdut patru femei, tipărit o carte, scris poezii reușite, descoperit o nouă formă care sintetizează multe filoane (dialogul lui Circe). Ești fericit? Da, ești fericit. Ai forță, ai geniu, ai ce face. Ești singur."  

   Există însemnări care ar putea fi catalogate repede misogine în ziua de azi - când toți îi dăm cu corectitudinea politică -, dar de fapt sunt doar expresia unei reacții naturale, de profundă tristețe și frustrare: “O femeie, ori e serioasă cu alții, ori glumește. Dacă e serioasă, atunci aparține acelui altuia și gata; dacă glumește atunci e o vacă și gata". 

   Am putea crede că fiind vorba de un anumit gen de scriere, întâlnim pretutindeni același stil, și totuși Meseria de a trăi nu e deloc așa: sunt practic lecții întregi de literatură, alternează note extrem de succinte, de câteva cuvinte, chiar prescurtate, cu meditații filozofice extinse, la fel cum oscilează stările lui Pavese de la speranță la descurajare, în funcție de comportamentul iubitei.        Dacă în cărți ca Ulise, a lui Joyce, toată împletirea stilurilor este căutată și premeditată, aici coexistența lor armonioasă are loc instinctual, Pavese asta vrea și în majoritatea povestirilor lui: să capteze instinctualul din om și consecințele lui.

    Mă gândeam eu care este marea diferență dintre jurnal și autoficțiune și am luat ca reper o altă carte ce m-a fascinat: A trăi pentru a-ți povesti viața, a lui García Márquez. Practic tot asta ni se arată: trăiri, amintiri, gânduri, scene, dar într-o formă lucrată, în timp ce jurnalul este despuiat de toate zorzoanele, de tot ce arătăm exteriorului, de tot ce nu e autentic.

   Jurnalul nu se limitează la persoana autorului - deși așa ar părea - , vrând-nevrând aruncă lumină și asupra altor persoane, asupra societății, asupra prejudecăților, asupra direcțiilor literare ale epocii. Ne arată că sunt de prisos cuvintele pompoase, fandosite și simandicoase pe care ne-am străduit atâta să le învățăm fără să le simțim, ne arată că lucrurile importante rămân aceleași.