"Există vreo diferență între un cititor, un scriitor, un traducător, un interpret, un compozitor etc.?", se întreabă retoric Pascal Quignard în Vie secrète, carte apărută la Editura Gallimard, Paris, 1998. 

Viața ascunsă e o carte despre iubire, cu fața ei secretă, bântuită de fantasme, dar și cu fața ei livrescă, de meditație asupra iubirii. Este o meditație filtrată prin poveștile de iubire ale literaturii universale, pornind de la "corespondența esențială între iubire și experiența lecturii", și până la iubirea ca "o dublă îmbrățișare: îmbrățișarea limbajului și îmbrățișarea tăcerii". Altfel spus, la Quignard, viața ascunsă a iubirii se identifică cu viața ascunsă a cărților, într-un univers fără bariere și fără ordine.

E greu de plasat cartea aceasta, fragmentară, sub un generic, ceea ce nici autorul nu face, de altfel: nu e nici autobiografie, deși Pascal Quignard se confesează mai cu seamă în primele fragmente ale cărții, dar acestea alternează cu o meditație febrilă, haotică despre ce înțelege el prin iubire. 

Iubirea, erotismul, sexualitatea sunt teme predilecte pentru Pascal Qugnard. Publicase deja Le sexe et l’effroi (Sexul și spaima), carte tot fragmentară despre sexualitatea în Roma antică, despre felul în care în imperiul lui Augustus erotismul vesel al grecilor s-a transformat în melancolie și spaimă, ceea ce, în opinia lui, va marca sexualitatea occidentală. Pascal Quignard revine asupra temei publicând la Flammarion, în 2007, La nuit sexuelle, un fel de volum secund al primei cărți Le sexe et l’effroi, care explorează sexualitatea prin prisma picturii, mai aptă să se apropie de om, de istoria lui. După mărturisirea autorului, Viața ascunsă ar reprezenta centrul, "inima, sufletul" întreprinderii magistrale pe care spune că o va scrie până la moarte, adică Dernier royaume (Ultimul regat). Faptul că scriitorul revine în 2007 asupra temei (declară în metatextul cărții că Viața ascunsă reprezintă al optulea volum din Dernier royaume) e o dovadă a fascinației pe care o exercită asupra lui. 

Eu evoc lucruri greu de exprimat și care virează neîncetat spre stranietate. Sunt surprins că iubirea, această relație extraordinară și la urma urmei extrem de rară la ființele umane care îi cheamă pe toți asemenea unui vis treaz (ca niște pleoape închise ridicate), a fost atât de puțin desprinsă de însăși teaca alcătuirii sale prelingvistice, prefilologice, și sunt un om uimit că se regăsește atât de singur pe mal.

Viața ascunsă este un mozaic tematic, în care reiterarea anumitor momente biografice structurează cartea. Dar povestirea personală riscă să alunece în complezență de sine, disocierea între protagonist și narator comportă și ea, spune Quignard, "slăbiciunile" ei. Forma impersonală ar conveni transcrierii faptelor, dar autorul simte nevoia "încarnării" lor prin anecdote, printr-un registru colorat, pitoresc, atribute proprii romanului. Astfel departajate, aceste, să le spunem,  forme textuale, nu corespund însă poeticii pe care înțelege să o practice Quignard.

Ca și cum roman și speculație s-ar întâlni brusc, doream să nu mai fie distincție cu putință înspre sămânța animală, seva vegetală, vis despre homeoterme, amintire criptată a ființelor limbajului, halucinație diurnă, minciună, ficțiune, prădăciune vitală, cotidiană, solară, speculație încăpățânată.

Cu această declarație, autorul își plasează cartea și în descendența Micilor Tratate, concepute cu vreo douăzeci de ani mai devreme. Altfel spus, odată cu dezvăluirea vieții ascunse, autorul își formulează un crez poetic

Trebuia să abandonez toate genurile. Trebuia să renunț unul câte unul la toți germenii pozei. Trebuia să mobilez, să înham, să mestec și să epuizez ca pe niște cai de poștă, toți virușii retorici. Trebuia să pun la punct o formă intensificatoare, inerentă, omnigenerică, scizipară, scurtcircuitoare, ekstatikos, curajoasă, furchtlos".

Spre sfârșitul cărții, în capitolul "Despre sentimentul de adio" (al XLIX-lea din LIII), cititorul află ce anume a declanșat-o: un fapt existențial, atunci când, foarte bolnav și internat de urgență, scriitorul a avut impresia că fixează cu intensitate lumea pentru ultima oară, și când constată "că în adio există o experiență proprie iubirii". 

Prin ce a privi lumea pentru ultima oară se aseamănă cu sentimentul iubirii? Prin ce fondul lui adio distinge iubirea de fascinație și o denotează în privirea dorinței? Când adio survine în regimul lui la revedere, adică în circuitul sezonierului, al anualului, al astralului? Prin ce desiderarea se opune lui la revedere și de ce îi cedează lui adio? De unde vine că este posibil ca iubirea să ia din "nu-la-revedere", din "niciodată revedere" cu ce tocmai să dehipnotizeze fascinația care a legat nașterea de cealaltă privire?

Cartea lui Quignard este făcută din cărămizi care vin să se așeze una peste cealaltă, cu un liant adesea imaginar care presupune un fel de cârdășie între lucruri și oameni. A fost asemănată cu o bibliotecă ale cărei uși dau spre câte un labirint ascuns în care cititorul este irezistibil atras, pentru că iubirea are și rolul de a deschide ca o cheie incomunicabilul. Orice carte a lui Pascal Quignard are o infrastructură speculativă, și sapiențială, un construct mental greu de sesizat la o privire superficială. Este de asemenea un spațiu îmbibat de referințe și conexiuni culturale, de un enciclopedism poliglot, dar și de o imaginație ludică inepuizabilă.

Nimic nu probează cu mai multă autoritate această afirmație decât ușurința cu care Quignard trece de la descrieri, la pagini de mărturisiri, la fragment eseistic de factură montaigniană, sau la cel aforistic. 

Quignard nu se desprinde de "ticurile" sale scriitoricești, lasă deseori inițiativa cuvintelor care trebuie să lămurească impasul pasiunii absolute: 

Să treci de la pasiune la dragoste e o adevarată ordalie. Amor vine de la un cuvânt mai vechi, însemnând căutarea mamelei. Cuvânt din antica Romă care, ciudat, reamintește atributul ce caracterizează clasa mamiferelor vivipare. Amor este un cuvânt care vine din amma, mamma, mamilla. Mamar și mamă sunt niște forme aproape indistincte. Amorul este un cuvânt apropiat gurii care vorbește mai puțin, încât din pornire suge desfăcându-și buzele de foame.

Iubirea, gândul, scrisul, muzica, nașterea și moartea au partea lor, secretă, ascunsă, o parte de spus "pe tăcute" pentru că, spune Quignard, "viața se poate lipsi de vorbire". Se desprind de aici alte caracteristici ale scriiturii lui Quignard, aplecarea lui către lumea originilor, în care a te naște înseamnă un adio lumii obscure și tainice, care doar în scris se va ivi din nou printr-o privire regresivă, nostalgică, încântată de propria-i nostalgie. Lipsește o imagine, cea a concepției, noi nu eram acolo în noaptea în care am fost concepuți. Imaginează obsesiv "scenele" (capitolul XIII), la care nu am participat, așa cum fluturii, "simetrii ale florilor, le fecundează pe acestea prin pură fascinație" (p. 92). Dorința, atracția, exigența dragostei, "relație fără cruțare", suferința rupturii, căsătoria, nimic nu scapă analizei minuțioase a lui Pascal Quignard. 

  Orice carte de Pascal Quignard este o piatră de poticnire pentru un cititor obișnuit. Ficțiunea etimologică, desimbolizarea limbajului, ca sursă principală de ficționalizare, joaca de a armoniza sensurile cuvintelor, invenția de vocabule sau sintagme, cultureme ale francezei pentru care limba română n-are echivalent, pun neîndoielnic probleme aproape insurmontabile cititorului, constrâns la un permanent exercițiu stilistic și chiar filosofic. 

Pascal Quignard nu se dă în lături de la a fabrica sintagme sui generis, de a utiliza forme rare scăpate din formele clasice sau din constrângerile obișnuite ale limbajului. Jocurile cu polisemia îl pun la grea încercare pe cititor; la fel unele etimologii insolite, cultureme, practic imposibil de redat într-o altă limbă decât limba franceză. Cum să faci să fuzioneze în românește două verbe ca sortir și partir în issir?, asociație prin care Quignard crede că fondează "asocialitatea iubirii".

Genul acesta de scriitură destabiliează cuvintele, corelările de sens obișnuite, pentru a forța limbajul să atingă acea parte a ființei care se sustrage, se eschivează. 

Îl putem parafraza spunând că o bună traducere dă impresia unui text originar. Tot Pascal Quignard adaugă: "Un text frumos este auzit înainte de a răsuna. Asta e literatura". Să nu uităm însă de polisemia verbului entendre: înseamnă a auzi, dar și a înțelege.