Vineri, 29 ianuarie, în jurul orei 5 dimineața, un incendiu a izbucnit la Institutul "Matei Balș" din București. Hrănit de atmosfera bogată în oxigen, focul a mistuit nu mai puțin de patru saloane de la parter, iar catastrofa a făcut, în total, șase victime. Desigur, cei peste o sută de pacienți rămași în viață și traumatizați de flăcări au fost evacuați la alte spitale din București. Sâmbătă, 30 ianuarie, președintele Klaus Iohannis a fost interpelat de reporteri pe când se relaxa la schi, în stațiunea Păltiniș. "Cum e la schi, domnule președinte?", suna întrebarea jurnalistului aflat pe pârtie. Răspunsul venea prompt: "Bună ziua. E foarte bine. Vă invit să veniți".

Mi-aș permite să comentez pe scurt filmul acestor evenimente șocante prin asimetrie emoțională pornind de la o observație a celebrei scriitoare americane Susan Sontag. Într-un eseu emblematic apărut în 2003, Regarding the Pain of Others (traducerea în limba română, Privind la suferința celuilalt, este semnată de Laura Cruceru în 2011), Sontag formulează următoarea premisă critică: "Nici un «noi» nu trebuie considerat de la sine înțeles atunci când e vorba despre suferința celorlalți". Ea continuă argumentația extinsă în marginea fotografiilor de război, afirmând că aceia dintre noi care manifestă indiferență față de imaginile oribile, care nu sunt mișcați de durerea victimelor din centrul lor se dovedesc a fi adevărați "monștri morali".

Revin, astfel, la replica șefului statului român, care este, desigur halucinantă. Simpla idee de a merge la distracție montană la o zi după o tragedie națională demonstrează o crasă lipsă de empatie (evidențiată, în contexte asemănătoare, și de alți politicieni autohtoni, precum Victor Ponta sau Liviu Dragnea). Desigur, ca atâtor altor oameni care l-au precedat, lui Iohannis nu i se poate răpi luxul de a se arăta nepăsător față de suferința celorlalți: în definitiv, nu el era direct vinovat de accidentul de la "Matei Balș". Însă ceea ce nu înțelege Iohannis este că un șef al statului nu este o simplă persoană particulară, care are dreptul de a-și etala monstruozitatea lipsei de empatie în confortul anonimității. Din contra, el devine o sinecdocă a populației pe care o conduce: în acest caz, partea substituie întregul. O comunitate nu poate fi mai bună decât figura emblematică pe care ea și-o distribuie în poziția de conducător. Falimentul moral al națiunii române este simbolizat de faptul că aceasta acceptă să fie condusă în continuare de un președinte care demonstrează, o dată în plus, că are puterea de a NU privi la suferința celorlalți.