Una dintre cele mai recente apariții la editura Tracus Arte este volumul de poezii al lui Mihai Kantzer - pseudonimul literar al lui Bogdan Popescu -, Indicele fericirii globale. Deși Kantzer provine dintr-o altă zonă a științelor umaniste, respectiv filosofia (fiind absolvent al Facultății de Filosofie a Universității București, în anul 1999), acesta a cochetat cu poezia încă de dinainte de prezentul volum de debut, publicând texte în reviste ca România literară, Viața românească sau Convorbiri literare.

Al. Cistelecan observa pe coperta a IV-a a Indicelui, cu referire la tematica propusă de corpusul de poeme, că ele gravitează în jurul unei existențe mereu filtrate de grila media. De fapt, plaja de tematici pe care Kantzer și-o propune să o conspecteze este una care se articulează în jurul unor probleme stringente ale vieții actuale și a unor subiecte care nu mai sunt nici pe departe evitate de discursul media ori eliminate din zona de interes social și politic la nivel global; este vorba de teme ca globalizarea, aportul dezechilibrat al existenței virtuale în raport cu concretul omenesc sau de speculații asupra geneticii (văzută aici aproape ca o știință futurologică, mereu responsabilă de pasul următor în evoluția socială, economică ori tehno). De pildă, un poem ca Neurosentimente nu doar că încearcă să se ralieze unei perspective neuro-comportamentale, dar și imaginează o poveste de iubire maturată. Poemul însă prospectează secvențe mult prea distincte, de la jocul nevrotic, la o viziune închistată asupra iubirii (de unde și sugestia insectarului), până la memoria recuperatoare a alterului :

"mi-ai spus să nu mai fiu indiferent,/ să las sentimentele să alerge liber,/ nevrotice și buimace prin menajerie, [...] două insecte care încearcă să fugă, dar nu reușesc/pentru că au fost deja capturate și fixate în insectar/ cu numere de inventar pentru a putea fi recunoscute/ de prieteni, familie și de cei interesați să povestească/ ce frumoși eram [...]" (9).

De asemenea, se speculează mult în jurul situației pandemice actuale, căci, spre exemplu, într-un poem ca Dimineață metalică, transpare ideea unei realități postapocaliptice, iar spațiul urban este portretizat ca fiind o ființă hibridă (în egală măsură, animal și entitate mecanicizată). Pe un fond asumat bacovian se află și inserții ale existenței virtuale, alternative, datorită sugestiei unei dimensiuni cinematografice, de blockbuster:

"privesc cum orașul ne devoră în carne și oase/ ca într-un thriller cu monștri marini/pândind din adâncuri/ simt respirația lui de fiară/ dinții ascuțiți cum scrâșnesc metalic" (7).

Tot la aceeași notă se raliază și un poem ca Plajă interioară. Aici, ironia joacă rolul deconstrucției conceptului de timp liber, figura poetică pare să fie prinsă în imposibilitatea de a distinge între ceea ce este timpul personal și ceea ce este timpul cuantificabil. Din nou, ca într-un soi de jonglare cu virtualități, instanța poetică se imaginează drept o ființă capabilă de a reseta existența, de a reduce dimensiunile ei ori de a doza evoluția lumii:

"încep să-mi imaginez viitorul/ resetez toate filtrele ca și cum aș porni de la zero" (11).

E o fantasmare ironică asupra omului corporatist, aflat în degringolada capitalistă. De altfel, și motivul retragerii dorite din lume este subsumat într-un motto ca do not disturb, o obsesie somatizată (prin visceralitatea și organicitatea actului de a tatua motto-ul pe frunte).

Mihai Kantzer exemplifică și artificiozitatea vieții văzută prin grila aplicațiilor din zona social media, în fapt încercându-se statuarea unei situații veridice: natura și viața umană nu mai pot fi percepute decât prin filtre șablonarde, care denaturează realul, ironia subliniind existența in absentia :

"poate ai observat, anotimpurile trec în fugă/ prin orașul nostru/ nu lasă urme, doar câteva poze pe Facebook/ se păstrează un timp în Cloud, apoi dispar fără urmă", 15).

De multe ori, limbajul trădează însă tematica voit-controversată afișată ostentativ și pare că dorește credibilitatea prin sintagme construite ușor bombastic, cum este cazul unor titluri ca Aroganța stratului de ozon (unde, de fapt, se vrea o sincronizare între distrugerea naturii și distrugerea corporalului:

"am ajuns în acest an/ cu un ADN obosit, o genă egoistă/ și un plămân perforat de ozon", 51),

Meditații single malt (unde o formulare ca binecuvântarea online tinde să explice iluzia omului ce trăiește în simulacru, alternativa la viață fiind acum singura cale posibilă, singura reconciliere).

Tot din nevoia de a propune o tematică variată apare și un poem ca Lăzi vechi și nefolositoare, un poem vizual, ce surprinde acea clipă imperceptibilă în care un dezastru (fie el istoric sau personal) se produce. Totodată, pare că vocea poetică vrea să exploateze teritoriul vizualului prin plasarea unei formulări ce amintește de producția cinematografică a unui Roberto Rossellini, Roma città aperta, dată de dorința de salvare din istorie: "[...] în orice direcție ar lua-o/ istoria este un’ opera aperta" (63).

Poemul Corabia încheie volumul cu promisiunea plecării și, de altfel, a aflării unui spațiu nou, virgin și neexplorat (dar ironia nu salvează nici perspectiva evidențiată mai sus:

"noi insule voi anexa din acest arhipelag,/ împărăția mea va străluci și eu nu îmi voi da seama,/ până când materialul nu va fi editat postproducție", 91).

O mențiune separată merită îndreptată spre ilustratorului Răzvan Luscov, care semnează ilustrații pentru fiecare poem în parte și care completează, așadar, perspectiva puternic vizuală a volumului.

Mihai Kantzer, Indicele fericirii globale, editura Tracus Arte, București, 2021.