Dacă ar fi să vorbesc despre 2012 ca despre un an apocaliptic nu m-aș putea exprima decât foarte subiectiv. Drept urmare, mă simt obligată să încep povestea cu câțiva ani mai devreme. Totul a pornit în 2007 când am început să citesc și să recitesc Proust. M-au motivat atunci cartea lui Gérard Cogez despre Timpul regăsit pe care o descoperisem la Biblioteca Centrului Cultural Francez de la Cluj și traducerea în română a cărții lui Lorenzo Renzi, Proust și Vermeer: apologia impreciziei. În a doua parte a lui 2007 însă, m-au confiscat alte lecturi, printre ele, mi-a rămas până azi în minte Artistul și moartea, un volum alb apărut la Editura Institutului Cultural Român, cu o mică reproducere pe copertă după Magritte, Bărbatul cu gambetă, ce reunea scrierile lui Emil Ivănescu, (fratele poetului și traducătorului Mircea Ivănescu) piese de teatru, note de jurnal întrerupte brusc de sinuciderea timpurie a autorului. Apoi spre finalul anului 2008 aveam să mă întâlnesc cu un alt roman al Doinei Ruști, Fantoma din moară și cu autoarea lui, la Cluj, în octombrie, descoperind o carte de care istoria literaturii noastre nu va putea face,cu siguranță, excepție, o altfel de poveste despre complicitatea tăcerii, despre prăbușirea tuturor iluziilor și o atentă analiză a mecanismelor de supraviețuire în lumea perfidă și tulbure a comunismului cu o construcție epică densă și ambițioasă pe cel puțin trei paliere, cu timpuri și istorii care se întrepătrund marcate și aici, ca în Zogru, de prezența unui personaj fantastic Max (Ma[r]x) ale cărui multiple înfățișări eterice se proliferează neașteptat în viețile protagoniștilor aceștia ajungând să metabolizeze, fiecare, amprenta inconfundabilă a fantomei ca varii tipuri de supraviețuire într-o lume întoarsă pe dos, astfel încât ceea ce pentru unii reprezintă rezistența anticomunistă, pentru ceilalți devine marcă a conformismului sau pur și simplu acceptarea istoriei și a tarelor sale.  

Treptat, la începutul lui 2009 m-am îndepărtat cu totul de vechiul sistem de referință al lecturilor spre dramaturgia contemporană din 2002, 2004, 2006…I-am descoperit atunci pe Lia Bugnar (Omul de zăpadă, 2003), Saviana Stănescu (Waxing West, 2004), Vera Ion (Vitamine, 2006), Alina Nelega ( Kamikaze. Monoloage și monodrame pentru actori și actrițe, 2006), Ioan Peter, (Tot ce se dă, 2006) Mihai Ignat, (Crize, 2006), Ștefan Peca, (New York [Fuckin’ City], 2006) , Gianina Cărbunariu (Mady-baby.edu. și Stop the Tempo,2006) care m-au convins că teatrul contemporan reflectă construcția identității românești a timpului, tematizează obsesia dezrădăcinării, pericolul atomizării sociale și individuale, și anticipează consecințele nefaste generate de transportul simbolic al clișeelor identitare, de globalizarea angoaselor individuale cu foarte puțin timp înainte de integrarea României în Uniunea Europeană. Apoi am dat peste Alain de Botton, How Proust can change your life, o carte ceva mai veche (din 1997, cred) apărută și în traducere românească mai târziu, în 2014, care mi-a demonstrat că filosofia și literatura nu fac întotdeauna casă bună, în schimb, m-a motivat să revin la lecturi mai vechi, cum ar fi Jacques le Goff, Istorie și memorie, ori Jünger, Cartea ceasului de nisip.

 Trebuie să recunosc însă, ca l-am citit cu adevărat pe Proust abia în toamna lui 2009 și la începutul lui 2010, noaptea, fără notițe, însemnând doar pe marginea textului una-alta, în timp ce ziua mă îndeletniceam cu redactarea tezei de doctorat cu care eram deja în perioada de grație. Și cum ajunsesem să cumpăr timp, nu puteam face altceva mai bun decât să încerc să valorific la maximum această durată, asta până când am dat din nou peste cele șase volume din În căutarea timpului pierdut …

Lectura romanelor lui Proust se desfășura după un program atipic, și, la început făceam asta mai degrabă pentru a-mi odihni ochii obositi de orele petrecute în fața calculatorului, pe timpul zilei. Și de la Proust am ajuns la Bossuet, la Pascal și la Platon, la minunata Sarah Bernardt, simbol al teatralității și al decadenței supreme, care își comandase la un moment dat un sicriu sofisticat pe care îl proba sistematic, mai ales în fața musafirilor săi, apoi am ajuns la Ruskin și la Rudolf Steiner și nu știu cum se face, la Bulgakov, apoi la istoriile fascinante ale boierilor Bibescu, la poveștile Parisului de la începutul lui 1900, la aristocrația românească, la minunata analiză a lui Mihail Sebastian despre corespondența proustiană și așa mai departe. Dar nu aceste lucruri aș vrea să le amintesc aici, ci acel tip de senzație specială a omului venit din imperiul oboselii care se întâlnește cu textul lui Proust. 

Frazele lungi mă învăluiau cu finețea lor de filigran și cu obositoarea lor încercare de a reda fără rest ideea, imaginea, senzația. Cuvintele, personajele, evenimentele pluteau sub ochii mei prinse în masa amorfă a textului asemeni nuferilor lui Manet topiți în luciul verde-magmatic al apei, iar nopțile gri și întunecate de noiembrie se umpleau de lumina și de parfumul florilor din gradinile de la Combray. Tresăream auzind în inima adâncă a nopții răsunetul pașilor Naratorului pe dalele din piața San Marco, apropiindu-se agale de baptiserul din basilică. Aristocrate și aristocrați fandosiți defilau în penumbra camerei mele, unii chiar întârziau uneori așezați pe un colț al canapelei și le vedeam clar zâmbetul fals, toaletele sofisticate, postura teatrală, gesturile calculate. Rătăceam în nopțile cu lună plină pe străzile pustii ale Parisului în timpul Primului Război Mondial… și toată această lume își relua cuminte locul între coperțile cărții în primele ore ale dimineții când soarele despica orizontul cu o linie de foc în vreme ce eu îmi luam rămas bun de la textul proustian până la căderea serii, nu însă fără a mai păstra pe retină niște crâmpeie de imagini care se derulau în mintea mea asemeni reflecțiilor strălucitoare, relicve ale trecutului merovingian, proiectate de lanterna magică în camera Naratorului, la Combray. 

Nici nu trecusem bine la Umbra fetelor în floare și deja trăiam pe de-a-ntregul în universul textului proustian. Mi se părea că ascultasem aievea fragmente din sonata lui Vinteuil și simțeam în nări aerul sărat al mării de la Balbec. Și chiar dacă asezonasem totul cu o carte de eseuri minunată semnată de George Banu, apărută la cartea Românescă în 2010, Trilogia îndepărtării : Odihna, Noaptea, Uitarea, rămăsesem iremediabil, complet cucerită de atmosfera scriiturii lui Proust și mă simțeam captivă în ea ca într-o boabă de strugure. Îmi amintesc că în 2010 citisem un roman al Dorei Pavel, Pudră, și imediat, în metafora măștii, a pudrei ca o cenușă care acoperea totul, în sexualitatea deviantă a personajelor, în modul în care erau descrise simțurile exacerbate ale protagoniștilor acoperind o paletă largă din simptomatologia morții, mi s-a părut că identificasem multe influențe din Proust. Găseam paragrafe, ba chiar pagini întregi în trilogia lui Mircea Cărtărescu, Orbitor, care mă trimiteau cu gândul la scriitorul francez. Cu alte cuvinte, totul în jurul meu era infuzat de lectura lui Proust. 

Datorită textului proustian dobândisem un fel de lentilă prin care mă uitam la lume și mai ales la literatură. Însă oricât m-am străduit, nu l-am putut înțelege cu adevărat pe Proust decât în 2015 când am plecat cu o bursă la Paris și s-a nimerit să închiriem un apartament în arondismentul 8, la câțiva metri distanță de clădirea unde locuise Antoine de Saint-Exupery după publicarea romanului Zbor de noapte, pe vremea în care se consacrase jurnalismului, aproape de biserica Madeleine și de celebra gară Saint-Lazare, de biserica Sfântul Augustin, de Bulevardul Haussmann, de Jeu de Paume, cu alte cuvinte, aproape la kilometrul 0 al lumii proustiene și, paradoxul face că, toate plimbările noastre ne-au purtat atunci, inevitabil, pe urmele pașilor lui Proust. Abia atunci mi s-a revelat cu adevărat lumea din romanele sale, în toată splendoarea ei, sub fascinația unei experiențe directe cu spațiul ca atare, experiență fără de care textul proustian ar fi rămas în mintea mea unidimensional, lipsit de cea de-a treia coordonată, a volumetriei și deplinătății, așa cum harta rămâne doar o colecție de semne pentru cel care nu explorează teritoriul pe care ea îl cartografiază. Apoi, după întoarcerea din capitala Franței, lentila proustiană prin care priveam lumea s-a risipit treptat ca un abur subțire după o ploaie torențială de vară.

În marele spectacol pus pe tapet de lectura romanelor În căutarea timpului pierdut, sub a căror influență am trăit mai bine de șapte ani, din 2008 până aproximativ în 2016, anul 2012 a fost ca un fel de antract. Într-adevăr, 2012 a fost atât pentru mine, cât și pentru Andrei un an apocaliptic. O apocalipsă marcată înainte de toate de dispariția, la interval de câteva luni, a bunicilor care ne-au crescut. Dar cum majoritatea apocalipselor nu sunt totale, capacitatea de autoregenerare a universului și-a spus cuvântul și peste noapte ne-am trezit alții, într-o altă lume. Andrei a început o viață nouă la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, iar eu după ce terminasem teza, în toamna lui 2011, începusem o viață în afara universității, încercând  să gravitez cât mai decent și cât mai aproape posibil de vechiul context. Au început frământările și întrebările fără răspuns. Tot în 2012 nu au fost puține momentele când ni s-a părut că suntem fie obligați, fie în pericol să renunțăm la literatură sau cel puțin la practicarea instituționalizată a ei; Andrei din cauza filmului, eu dobândind brusc o existență de nișă, citind și scriind doar pentru propriul sertar și așteptând mereu, asemeni un personaj cehovian, ca viața să curgă în aceleași tipare pe care le știam, în timp ce în jurul meu catastrofele se țineau lanț, înșirându-se ca mărgelele pe ață. Treptat, nișa aceasta a realității a luat chipul unui apartament de aproximativ 40 de metri pătrați, doar al nostru, unde am reușit să ne mutăm entuziaști la începutul anului împreună cu toate  cărțile pe care le-am înșirat în turnuri înalte, pe lângă pereți, așteptând apocalipsa cea adevărată. Apoi a urmat o lungă perioadă în care m-am îndepărtat aproape total de literatura română. Dar poate ca exagerez un pic de vreme ce îmi amintesc că imediat ce am încheiat teza și am pornit-o prin librării am găsit o mulțime de cărți îngemănate fie temelor, fie prioadei despre care tocmai scrisesem. Am regăsit tabloul lumii interbelice românești la Bianca Cernat, în Fotografie de grup cu scriitoare uitate, parfumul Europei Centrale la Corina Ciocârlie, În căutarea centrului pierdut, întunecatul decadentism la Angelo Mitchievici, Decadență și decadentism, și la Mihai Ene, Valurile Salomeei. Literatura română și decadentismul european,  apărute, toate, în 2011. Și tot atunci a apărut Diana Adamek,  Dulcea poveste a Tristului Elefant, un roman cu o scriitură barocă și densă ca un brocart țesută în jurul unei povești exotice, fermecătoare și nu în ultimul rând captivante, o carte despre care mi-ar fi plăcut să scriu multe atunci dacă aș fi apucat.

În 2012 însă, obligată de context, de unicul context favorabil momentului: conferințele în străinătate, aproape că nu mi-a mai fost dat să-mi pot transcrie ideile în limba română. Îmi amintesc că și ceea ce am recenzat atunci (Ioana Both, Eminescu povestit fratelui meu, Ruxandra Cesereanu, Biblioteca Stranie) a trebuit scris tot așa, pentru a fi exportat. Și chiar că m-aș fi simțit în propria țară ca în exil dacă nu aș fi frecventat o vreme Arhiva Centrului Petrescu din Cluj pregătind un proiect de reeditare care să sistematizeze articolele, eseurile, volumele de studii ale comparatistului și criticului literar Liviu Petrescu, autorul unor interpretări de mare finețe printre care: eseul despre Dostoievski, Poetica postmodernismului, Romanul condiției umane. Ceea ce m-a impresionat însă cel mai mult consultând această arhivă a fost, pe lângă impresionanta bibliotecă a soților Ioana Em. și Liviu Petrescu, rigoarea cu care profesorul s-a raportat la propriul act al scriiturii, exigența la care își supunea textele, (unele scrise de mână, altele bătute la mașină), lecturilor și corecturilor succesive, meticulozitatea cu care și-a păstrat documentele, organizându-le pentru posteritate.

Apoi a urmat un fel de lună de miere lungă și schizoidă. Acum, uitându-mă înapoi, mi se pare că am călătorit mult în 2012, că am făcut un fel de turism cultural, descoperind multe dintre lucrurile și locurile despre care înainte doar citisem. 

În primăvară am fost la Londra la o conferință despre apocalipsă intitulată:’Don’ t panic!’ organizată de Universitatea din Kent unde am vorbit despre Lars von Trier și filmul său apocaliptc Melancholia, și unde, ascultându-i pe ceilalți participanți, am constatat că mai toți cei prezenți erau preocupați de instaurarea unei noi ordini mondiale și de biopolitică, în contrast cu orășelul Canterbury din sud estul Angliei, o așezare în stilul tipic englezesc, cu străzi înguste și căsuțe victoriene unele din cărămidă roșie altele din piatră, o oază de liniște demnă de un tablou al lui Turner. Spațiul părea că vibrează sub presiunea vechilor istorii derulate aici încă de pe vremea celților și, în egală măsură, sub extraordinara presiune a centrului său, catedrala din Canterbury, cea mai veche catedrală din Anglia, din vremea Sfântului Augustin și a instaurării creștinismului, cu o arhitectură impunătoare care îți taie pur și simplu răsuflarea descoperind-o între clădirile care o înconjoară ca pe o fortăreață. La o stradă sau două distanță am găsit o librărie-anticariat pe cât de bine aprovizionată, pe atât de veche, chiar foarte veche, nu chiar din vremea lui Chaucer sau Marlowe însă, cel puțin clădirea părea să fi rămas neschimbată de când Dickens, Joseph Conrad sau H. G. Wells trecuseră prin Canterbury și dintre volumele mai accesibile de acolo am cules Thinking with History, cartea americanului specialist în literatură germană și austriacă Carl E. Schorske, autorul studiului despre Viena Fin de siecle. Politică și cultură, acesta din urmă apărut și în traducere românească la Polirom, descoperind cele trei raportări diferite față de istorie ("cu", "fără" și "despre") în secolul nouăsprezece, douăzeci, respectiv douăzeci și unu. Astfel că, în contrast cu istoricismul secolului nouăsprezece, intelectualii secolului douăzeci, zice Schorske, nu mai gândesc arta, arhitectura, muzica, știința ca răspuns sau ca reacție la un anume trecut istoric, ci total detașat față de acesta, formând un spațiu cultural nou și autonom, în vreme ce intelectualilor din secolul douăzeci și unu, în era culturii postmoderne, nu le rămâne altceva de făcut decât să regândească istoria, descoperindu-i noi scopuri, studiindu-i natura și limitele prin intermediul studiilor culturale. 

 Nu cred să fi văzut vreodată atâtea embleme heraldice ale unor societăți masonice îngrămădite pe aceeași stradă ca la Canterbury și nici atât de multe furnici privite așa de afabil într-o sală de mese cum am văzut la hanul drăguț de altfel, unde ne-am cazat, la marginea orașului și în imediata vecinătate a autostrăzii. 

Înainte de a pleca, ne-am plimbat o zi prin Londra. Ne-a mirat accesul restricționat în parcurile care se deschideau la primele ore ale dimineții și se închideau odată cu lăsarea întunericului. În schimb, ascuns în spatele unor platani uriași, malul Tamisei era aglomerat în exces. Catedrala Westminster era închisă pentru renovare și în parcul din față protestau gunoierii. Am străbătut centrul orașului la pas, încercând să identificăm celebrul London Bridge, turnul Londrei, sediul BBC, Piccadily Circus, Trafalgar Square, London Eye și toate locurile despre care învățasem, pe care le văzusem în filme, despre care citisem în cărți. Timpul a fost scurt. Muzeele erau scumpe. Am trecut cu regret pe lângă British Museum, pe lângă Galeria Națională și muzeul Tate gândindu-ne că, poate, se va ivi vreo ocazie în viitor să le vizităm. În schimb am văzut polițiștii londonezi patrulând pe langă Picadilly călare, un domn cu kilt cântând la cimpoi pe London Bridge, am  mâncat fish and chips pe o bancă, în parc, ca orice turiști care se respectă, am băut o ‘coffee to go’ care a costat cât biletul de autocar până la Canterbury și am privit schimbarea gărzii la Buckingham Palace înconjurați de cete guralive și entuziaste de turiști asiatici. Orașul era în fierbere pentru că mai erau doar câteva zile până la jubileul în cinstea Reginei Elizabeta. Pe stradă am auzit multe conversații în limba română și spre miezul nopții, când așteptam autocarul care făcea transferul spre Luton, lângă Victoria Station, un sărac a venit să ne ceară bani. I-am întins niște mărunțiș, și, probabil, auzindu-ne că am schimbat câteva cuvinte în românește între noi, a zis, tot în română : «Nu, mulțumesc.» apoi s-a întors pe călcâie și a plecat. Puțin după miezul nopții am părăsit capitala Marii Britanii aruncând o ultimă privire spre Canary Wharf, centrul economiei londoneze, orașul viitorului de pe Insula câinilor (Isle of Dogs) ale cărui clădiri luminate în noapte mi-au amintit de Blade Runner, dar și discuțiile de la conferință despre noua ordine mondială. În țară, cât am fost plecați, în urma unei moțiuni, a căzut guvernul. Fusese deci o mică apocalipsă politică națională la care noi, însă, nu am asistat.

Tot în 2012, în miezul verii, am fost cu Andrei în Spania, la Tarragona, unde a avut o comunicare pe teme apocaliptice. Ca însoțitoare de bord, am putut să văd Spania cu privirea relaxată a unui turist, întâi orașul de la malul mării, Tarragona, cu ruinele unui vechi circ roman și cu o plajă îngustă încadrată într-o parte de Mediterana și în cealaltă de linia de cale ferată, cu străduțe înguste de piatră care urcă în pantă, ca razele unui cerc, spre catedrala orașului. Am văzut apoi Barcelona cu impresionanta ei Sagrada Familia filigranată de Gaudi în urma unor planuri arhitecturale extrem de sofisticate, și din nou marea. Apoi căldura sufocantă de iulie ne-a obligat să ne ascundem în adâncul orașului unde răcoroasele străzi de piatră mai păstrau încă parfumul vechi al dinastiei de Aragon, să ne tragem sufletul adăpostiți sub oazele de vegetație de la Muzeul Crucii Roșii, să privim de sus, din turnul catedralei, măreția orașului și rețeaua dezordonată a îngustelor ’ramblas’. Cât am fost plecați, a fost suspendat președintele. O altă mini-apocalipsă pe care, evident, am ratat-o.

În decembrie am fost la Viena, la o conferință despre filmul românesc postdecembrist și am vizitat Schloss Belvedere trecând pe langă sediul Ambasadei României de pe strada Prințul Eugen, am fost la Schönbrunn și la târgul de Crăciun unde am nimerit la un concert de colinde interpretate de vânători tirolezi, am urcat în turnul catedralei Sfântul Ștefan și ne-am învinețit de frig, apoi am cumpărat de la librăria Operei de Stat o carte de neratat despre corespondența lui Mahler, bomboane Mozart cu marțipan autentice pentru cei de-acasă, și o insignă aurie cu vulturul bicefal de la magazinul palatului imperial Hofburg pe care de fiecare dată când o arborez la reverul hainei mă amuz copios întâmpinând fie priviri circumspecte, fie efluvii de respect însoțite de expresii complice. Apoi am băut o cafea la Café Central încercând să reconstituim din memorie textul lui Alfred Polgar, Teoria Café-ului Central (imaginându-ne unde s-ar fi așezat fiecare, Karl Kraus și Peter Altenberg scriindu-și unul satirele pentru ‘Die Fackel’, iar celălalt poeziile, Stefan Zweig pe cât de retras pe atât de atent la fluxul cotidianului sau Robert Musil, care, suferind de claustrofobie, precis că ar fi stat undeva lângă intrare) și o altă cafea la Griensteidl (repetând unul dintre obiceiurile cotidiene ale lui Hugo von Hofmannsthal ori al lui Albert Schnitzler, transpus și în romanul Drum deschis), am vizitat apartamentul lui Freud și am văzut, printre altele, la Muzeul de artă tabloul lui Tintoretto, Bătrânul cu barbă albă  descris de Bernhardt în Alte Meister, și tabloul danezului Breugel cel Bătrân, Vânătorii în zăpadă, cu a cărui imagine se deschidea filmul lui Lars von Trier despre care tocmai vorbisem în Anglia. Apoi am coborât în pivnițele mănăstirii de la Klosterneuburg în timp ce mă gândeam că la o eventuală apocalipsă, multiplele beciuri săpate în pământ ar fi cel mai bun adăpost. Însă Viena nu era deloc apocaliptică, poate doar  Praterul, acum părăsit și închis, ale cărui roți uriașe, metalice, altădată probabil intens luminate și animate de veselia amatorilor de distracție scârțâiau și șuierau dezolant sub presiunea vântului puternic în vreme ce niște fulgi de zăpadă imenși, care rătăceau o vreme purtați de viscol prin lumina gri a iernii se așterneau cuminți acoperind tot, ca un fel de cenușă.  În ziua de dinaintea plecării, însă, plimbându-ne prin centrul Vienei, am zărit pe unul dintre pereții laterali ai clădiri Seccesion inscripția Don’t panic și asta chiar că m-a pus pe gânduri. Întorși în țară am constatat că uniunea social liberală a câștigat alegerile. Contextul politic se schimbase din nou. Noi am rămas aceiași. 

Apocaliptic sau nu, tot ce am relatat aici din perspectiva istoriei personale, a încercat să reconstituie doar fața idealizată a unor vremuri indigeste care, în 2012 nu își dăduseră nici pe departe adevărata lor măsură și care, nu știam atunci, aveau să devină infinit mai sumbre și cu adevărat copleșitoare în anii care au urmat. În încheiere, mă întorc din nou la Proust și îmi vine în minte ultima sa locuință din strada Hamelin, celebra cameră cu pereți de plută. Îmi amintesc apoi un fragment din povestirea lui Dino Buzzatti, Umilința, despre călugărul Celestino care "se făcuse sihastru și se duse să trăiască în inima metropolei unde singurătatea inimilor e mai desăvârșită și unde chemarea lui Dumnezeu e mai puternică. Pentru că miraculoasă este puterea deșerturilor din Orient, făcute din pietre, nisip și soare, unde chiar și omul cel mai strâmt la minte își dă seama de propria nimicnicie față de imensitatea creațiunii și de abisurile eternității, dar și mai puternic este deșertul orașului făcut din mulțimi, din zgomote, din roți, din asfalt, din lumini electrice și din ceasuri care merg toate laolaltă și pronunță toate în același timp aceeași osândă" și mă gândesc că, de fapt, niciodată nu am știut cum să mă uit cu adevărat la lume decât prin  lentile livrești.