Iubirea este sentimentul care animă personajele Doinei Ruști, modelându-le, uneori, fără acordul său explicit.

                Doina Ruști se plimbă pe axa timpului, răsucindu-se oricând, în orice direcție, iar acest aspect îi creează neîndoielnica stare de autenticitate a stilului și mai ales șarmul fiecărui roman. De la o frază la cealaltă, nimic nu este previzibil. Aceasta ține de tehnicile romanelor sale: mersul nesigur al lectorului prin interiorul fiecărei pagini. Ai impresia, la un moment dat, că începi să construiești, împreună cu autoarea. Romanele Doinei Ruști sunt imagistice, întrețin ispita, purtându-ne prin vârtejul atemporal al vieții, provocându-ne creativitatea.

                Dacă "Zogru" poate fi tradus într-o cheie simbolică, a iluziei, asemeni unui flux al vieții și al morții sau însuși "pulsul neștiut al lumii și fiorul" clipei în care timpul devine veșnic, "Homeric" completează acest peisaj prin povestea unui pas suspendat între iubire și trufie. Două elemente care aparent se exclud unul pe celălalt, dar pot sfârși printr-un act existențial comun. Toleranță sau nevoie? "Când ți se mișcă animalul din sânge, cuvintele frumoase se sting", iar biologicul domină spiritualul. Aceeași dominație a biologicului este prezentă și în "Fantoma din moară" – un roman frescă, impregnat cu pasaje autobiografice.

                În viață există idei care ne unesc, fără a ne constrânge, spații în care pășim prima oară și totuși ne trezesc amintiri, părându-ne atât de familiare… Un astfel de sentiment, l-am trăit, cu maximă intensitate, imediat ce am citit unul dintre romanele Doinei Ruști. Atrăgându-mă cu forța unui magnet, "Zogru" (Editura Polirom, Iași, 2006) a reușit să îmi capteze energia cuvântului într-un fel de joc al "amintiri(lor) imposibil de legat într-o poveste".

                "Zogru" este înainte de toate o reprezentație a suprapunerii și a dedublării, care începe prin axa: demon – slugă – fiu. Pampu (fuzional cu Zogru) – demonul de la începutul lumii – este "argat " și posibil fiu nelegitim, al unui boier, pe vremea când acesta era spătar la cancelaria domnească. După o serie de întâmplări năstrușnice, Zogru se simte dintr-odată "singur, părăsit la marginea lumii". Nefiind în stare să cunoască tensiunea eliberatoare a unei lacrimi, ce alunecă pe obraz, rămâne captiv, timp îndelungat, "în poarta de platan" a unei Mânăstiri. Aici vede, aude, vorbește cu morții, cu stafiile, cu domnitorul Vlad Țepeș.

                "Zogru" poate fi predecesorul lui Maxu, prezent în "Fantoma din moară" și predecesorul multor personaje ale Doinei Ruști. El are întotdeauna ceva de spus... Același demon năstrujnic – care traversează aproape toată opera sa – reapare, într-un fel, și în povestea celor 26 de "Paturi oculte", ca demon care poate fi orice pornind de la om "cu dorințele lui meschine și orgolii țepoase", până la copac, "pat cu monștri" și gânduri ucigașe – simbol al lemnului, metamorfozat în creion, din care se ivesc pe hârtie: poezia, visele dureroase, dorul de plecare...

De la "Zogru" prin "Homeric" spre "Dumbrava cu roșcovi", totul pare un pelerinaj literar, spiritual, metafizic deopotrivă. Nu știu dacă enigmaticul "Zogru", a avut puterea necesară să devină omul din roșcovi, dar știu cu siguranță că romanul Doinei Ruști ("Paturi oculte", ed. Litera, București, 2020) este asemeni unui râu magic: atrage ca un magnet, ispitește ca un vis, risipind în ploaie toate gândurile și toate sentimentele răsărite pe parcursul lecturii .

Incipitul amintește la prima vedere de stilul operelor lui Lev Tolstoi:

"În sfârșit, poate să se așeze, cu aceeași emoție, cu aceleași așteptări de dinainte de fiecare întâlnire. Patul scârțâie, o recunoaște, se bucură să o atingă. Numai el știe cu adevărat"... numai el este "stăpânul poveștii".

Numai el este generatorul unui vis, ce poate fi dezlegat doar în ultima pagină a cărții.

"Patul în care-a dormit noaptea trecută avea o istorie de calitate, iar oamenii care trecuseră prin el țesuseră vise care acum erau întipărite pe fața ei. Amintirea patului cu satrapi care păreau coborâți de pe mânăstirile gotice îi dă fiori... / ... / 62 de zile a căutat să ajungă la el. / ... / A luat-o pe scări, iar pe măsură ce urca liftul pe lângă ea, pe acea scară în care lumina era feliată, a intuit că patul era foarte aproape. În capătul scărilor, la etajul al doilea, se auzea foșnetul, se simțea boarea acelei lumi fermecate, și odată cu ea vacanța de la Valea Stanciului"...

De aici pornește povestea, despre o elevă de liceu pe nume Flori și o vacanță petrecută în casa unei mătuși; despre o cameră cu pantofi și despre un pat ciudat. Un pat dintr-o serie de paturi, care înlesnesc intrarea în transă, produc halucinații, schimbă fizionomii și comunică cu o lume aproape ireală.

                În romanul "Paturi oculte", Doina Ruști reușește – ca de fiecare dată – să echilibreze cele două planuri: realul și imaginarul. Caracteristica scrierilor sale constă în faptul că pare să dezvolte ființa interioară a fiecărui lector în parte. Odată ce s-a închis cartea, cuvintele rămân în interior, refuzând cu îndărătnicie să fie date mai departe. E ca un vis, pe care îl ții minte, dar nu vrei să vorbești despre amintirea lui, ca să nu-i pierzi savoarea. Romanele Doinei Ruși sunt acel gen de romane, despre care se poate spune cel mult că sunt bine scrise, au o lume a lor, merită citite! Orice interpretare destramă firul magic al lecturii directe. Și totuși... ele rămân o provocare continuă de a le împărtăși celorlalți.

                O aventură din lumea veche, povestea unui fabricant de paturi – paturi pline de vise și acorduri de vioară devin elemente transferate în lumea nouă, în culisele și pe scena Teatrului Național.

                Sămânța de roșcov – luată de Căpriceanu din dumbrava celeilalte lumi – poartă un simbol biblic. Așa cum Set, unul dintre fiii lui Adam, a primit din partea Arhanghelului cu sabia de foc, "un sâmbure căzut din arborele vieții" , zaraful Petrache (Mataragiu), socrul lui Valache Cercel[3], primește de la Căpriceanu o sămânță de roșcov. Spre deosebire de fiul lui Adam, care înțelege graiul Arhanghelului și însemnătatea lemnului de cedru pentru omenire, zaraful nu înțelege graiul lui Căpriceanu; cel mult îl intuiește. Așa se naște povestea, descoperirea, cercul existenței lumii și al istoriei.

                Paturile însuflețite din lemn de roșcov poartă, în ecuația numerologică, taina aceleiași cifrei biblice: 8. Unicitatea fiecărui pat, ne trimite cu gândul spre unicitatea ființei umane și a destinului creator. Patul iubirii, patul suferinței, patul morții constituie doar simbolurile mari din traiectoria vieții. Patul iubirii din casa pianistului, un pat ce poartă amprenta vechimii ne sugerează că majoritatea combinațiilor destinului "sunt întotdeauna imprevizibile, ca-n vis. Totul e o metaforă". Viața însăși e o metaforă și dacă pierzi paradisul trebuie să te mulțumești cu amintirea lui, astfel încât transformarea să continue iar existența să nu devină doar o improvizație tristă.

                Dincolo de realitatea lumii noastre, dincolo de cotidianul unei povești de dragoste între Flori – o elevă de liceu, care devine studentă la Facultatea de Litere – și un librar, cu nume predestinat: Lev, scriitoarea deschide poarta unei lumi imaginare. Dacă povestea lor de dragoste pare la început bizară, pentru că Lev este "singurul om care știa câte ceva despre aventurile ei și de care se simțea legată fără să vrea, fără să aibă curajul s-admită", lumea mistică în care pășesc amândoi întruchipează, la prima vedere, un haos. Un haos ce devine, cu fiecare pagină, un fel de carusel al transformărilor, eternul cerc al vieții care își finalizează poveștile începute de secole întregi, într-o altă poveste... Până la împlinirea lor, moartea personajelor rămâne un veritabil tribut.

                Prin romanul "Paturi oculte", Doina Ruști ne deschide drumul unui pelerinaj mistic, amintindu-ne de ideile și catrenele poetului persan Omar Khayyam. Regăsim la Doina Ruști, aceeași metamorfoză cu elemente diferite: om – copac (roșcov) – creion – pat (cu monștri și cu arme) – viață, moarte, viață, iarăși moarte – o moarte care închide, așa cum spuneam, cercul timpului în veșnicie: "Căpriceanu a fost tăiat cu două topoare, care-au ucis parcă în el ființa care fusese. Dar, pe măsură ce Valache meșterea patul, își dădea seama că nici noua lui viață nu era rea./ Stăpânul lui era un teozof întunecat, aproape sumbru dacă n-ar fi fost fricos. / ... / Teozoful a murit de frică la o ședință de spiritism, iar patul a ajuns la un creditor". Fiind vândut și revândut, patul cu arme (sau patul letal) și-a păstrat istoria fabricării sale, adăugând diverse legende. Este interesantă aici, imaginea sufletului care se transformă: Căpriceanu – om, Căpriceanu – copac, Căpriceanu – pat, Căpriceanu – fantomă.

                Cercetătorul plin de vise, care a plecat prea devreme, pe tărâmul lumii de dincolo, revine în lumea sa transformat în roșcov, din lemnul căruia este confecționat un pat:

"Ca pat, Căpriceanu a rezistat chiar mai mult decât rezistase ca roșcov. A văzut multe și-a înțeles drumurile întortocheate ale istoriei. / ... / Trecuseră sute de ani de când era pat și plutea în visele lui, când a auzit chemarea Povestitorului, fratele lui[8], care încă era un pat demodat și îngust. / ... / Mormăia o poveste care nu era decât umbra subțire a poveștilor lui, pe la urechile oamenilor care o înțelegeau diferit. / Strigătul lui l-a răscolit, iar descoperirea pe care o făcuse Povestitorul era de-a dreptul șocantă: o găsise pe fata care semăna cu Odile[9], întâlnită în dumbrava de roșcovi".

                Taina poveștii și sacralitatea spațiului în care aceasta se petrece sugerează efemerul clipelor noastre:

"Noaptea asta cu Flori a fost cea mai fericită din câte trăise. Mă rog, nu o noapte, ci câteva ceasuri. A fost scurtă, așa cum sunt toate întâlnirile pentru care te străduiești mult. Apoi au auzit clanța. Era prea prins cu descoperirile lui, cu fericirea de-a intra într-o lume pe care o refuzase prostește, și-a fost prea târziu când l-a observat pe intrus – o umbră înaltă. ".

                Iubirea neîmplinită dintre Căpriceanu și Odile este adusă în prezent, prin Lev și prin Flori, dar cheia prezentului înseamnă mai mult decât o simplă poveste de iubire... Înseamnă viață, istorie, viitor:

"Și-atunci și-a amintit întâlnirea cu el, suferința din spital și silueta lui Flori aplecată asupra lui. Strada Serghiescu, patul cu viță, Bucureștiul pustiu, asaltat de sirene, de ambulanțe. Oamenii cu fețele acoperite de măști. Nu cumva molima care cuprinsese orașul era chiar el?"...

Visul lui despotic de a curăța lumea se împlinise.

"Tot ceea ce murdărea imaginea lumii murea, condamnat. Siluetele  cădeau pe străzi, grămezi înalte... Sinistru! Trebuia să mai adauge ceva, nu putea să lase orașele invadate de cărnuri stricate și de duhori. […] Totul miroase urât pentru că grosul omenirii și-a pierdut cu totul busola. Dacă, de exemplu, ar arunca un microb, un virus, o boală, multe lucruri s-ar rezolva. S-ar închide restaurantele, școlile, ba chiar n-ar mai avea voie să cutreiere fiecare pe unde vrea. Doamne! Ce lucruri mărețe îl așteptau! Lumea de mâine va fi perfectă și pură!"

Viziune mai veche sau realitate criptată? Cheia prezentului suntem noi, cei de acum și cei de aici. Cei care, citind înțeleg cuvântul și sensul lui istoric.

"Paturi(le) oculte" ale Doinei Ruști își trag seva din imaginea–cadru a "Patului lui Procust". În această imagine rămâne ascuns efectul transformării permanente. Dincolo de puterea transformării și de toate himerele lumii, nemurirea omului începe cu o simplă faptă bună.