Cartea de la Metopolis, singurul volum publicat de Ștefan Bănulescu dintr-o proiectată tetralogie (care urma să mai cuprindă volumele Cartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat), dovedește o învederată înclinație către sondarea spațiului liminar, a acelui no man’s land aflat la intersecția unor zone dificil de cartografiat. Sedimentate de-a lungul vremurilor sau falsificate prin intervenția vreunui abil născocitor de povești, biografiile individuale, la fel ca și documentele atestând existența orașului (fiindcă Metopolisul rămâne, de la început până la sfârșit, personajul central), pendulează în permanență între istorie și mit, între amintire și invenție, și – mai cu seamă –  între nostalgia unui Bizanț atemporal și presentimentul sfârșitului iminent. Mai mult chiar, corespondențe stranii se stabilesc între versiunile contradictorii ale aceluiași eveniment sau între ipostazele – succesive ori simultane – ale aceluiași personaj (motiv pentru care protagoniștii par mai degrabă măști sui-generis dintr-o mereu reluată "feerie bizantină").

La o lectură atentă putem constata cum această perspectivă iconoclastă asupra timpului (și implicit asupra rescrierii trecutului), relativizează nu numai diferența dintre timpul istoric și cel mitic, dar, prin ricoșeu, reușește să permeabilizeze frontierele  geografiei reale, făcând să se ivească un relief imaginar asamblat din imagini reale, în care obiectele – în special cele falsificate – joacă un rol însemnat. Înclinația pentru falsuri, duplicate, versiuni apocrife, se putea constata, de altfel încă din prozele adunate în volumul din 1965, Iarna bărbaților, unde Ștefan Bănulescu scrie pagini memorabile despre ceasul de aur al lui Silvestru, clopotul lui Polider, mobilele îngrămădite de Matei Ionescu în apartamentul lui Alexandru Lăscăreanu sau pălăria de pai ce se rostogolește, nonșalant, din paginile unui ziar (și dintr-o lume într-alta).

În roman relația complicată dintre povești și lucruri devine o temă de reflecție și mai limpede conturată. Chiar legenda fondatoare a Metopolisului, orașul spectral ce domină provincia de sud-est, e una – cum altfel? –  contrafăcută  (se credea că numele  orașului ar proveni de la denumirea pietrelor funerare de marmură, denumite metope, ce erau furnizate cândva, cu generozitate, unui Bizanț în declin.) De altfel, nu cred că ar fi exagerat să considerăm "metopa" simbolul central sau, de ce nu?,  piatra de temelie a acestei laborioase construcții ficționale. Un asamblaj ingenious, care, dincolo de manipularea abilă, adeseori derutantă, a unei erudiții fantaste, reușește să resusciteze o lume despre care nu se știe prea bine de va fi existat. Oricum ar fi,  chiar de nu va fi fost, un "Bizanț după Bizanț" merită inventat, nefiind lipsit de legătură cu marile noastre obsesii identitare.

În afara oricărui dubiu rămâne faptul că Bănulescu știe ca nimeni altul să valorifice moștenirea Imperiului de Răsărit într-o manieră cât se poate de…bizantină, vădind o înclinație irezistibilă spre excursuri erudite, speculații etimologice, mistificări, falsuri, reduplicări savante, contrafaceri. Mundus vult decipi este principiul după care par să se conducă cam toți naratorii din Cartea de la Metopolis, uitând – sau prefăcându-se a uita – că, la urma urmelor, înșelătorul aparține și el lumii sale, sfârșind, de obicei, prin a se automistifica. 

Din această complicitate cu demonul mistificării derivă –în bună măsură –  aerul de ceremonial al întâmplărilor, multe dintre ele lăsând să se întrevadă o ordine secretă a lucrurilor, ca în episodul împerecherii Iepei-Roșii sau în acela al repetatelor morți ale lui Filip Lăscăreau-Teologul-Umilitul. Dar seducția micro-istoriilor, a istoriilor apocrife, contaminate de verva fabulatorie a imaginarului colectiv, își face și în alte împrejurări simțită prezența. Un capitol se intitulează chiar Falsă protoistorie și istorie reală, iar un altul prezintă o ingenioasă Feerie bizantină (în fond  transparentă punere în abis a întregii cărți).

În Falsă protoistorie și istorie reală  Milionarul reconstituie "odiseea" Bodegii Armeanului. Mai precis a numelui ei:

 "Dumnezeu știe de ce îi zice așa […] Ar fi existat un Armean în Metoplis, proprietarul unui bac și a două pontoane la cotul fluviului de unde se vede clar vadul de dincolo al turmelor de la Cetatea de Lână."

În fapt, existaseră – după cum aflăm câteva rânduri mai jos – mai mulți armeni, fără ca vreunul să fi fost proprietar de bodegă. Se credea totuși că unul dintre ei (poate chiar stăpânul bacului), ar fi locuit în orașul Mavrocordat, făcând negoț pe picior mare, în Trapezunt și Anatolia, Siria și Alexandria egipteană. Totul camuflat după paravanul modest al unei mici tipografii cu litere de lemn, unde pretindea că tipărea nevinovate "Evangheliare, Penticostare și Aghiasmatare". Asistăm, așadar, la spectacolul, pe jumătate parodic, al resuscitării unei memorii contrafăcute systematic, ce se pierde în legendă, când nu în fabulația pură. Arbitrariul denumirilor e subliniat de împrejurarea că, în vremurile mai noi, bodega fusese de fapt exclusiv proprietatea unor femei, fiecare cu istorii și cu porecle care de care mai pitorești (Hohența, Iceberga, Iapa-Roșie), ceea ce nu împiedicase nicidecum perpetuarea numelui legendar și fără noimă.

Pornind de la asemenea anecdote pline de tâlc am fi tentați să credem că una dintre principalele intenții ale autorului ar consta în ambiguizarea deliberată a lucrurilor, probabil tocmai spre a arunca în derizoriu pretenția recuperării trecutului în litera sa ori ambiția de a descifra fără rest semnificațiile ascunse ale acestuia. Cu alte cuvinte, putem bănui că prozatorul – întocmai ca unii dintre naratorii din Metopolis – e tentat să ia peste picior acea sete de certitudini ce vădește, în subsisiar,  nostalgia fără leac a reperelor stabile.     

Un astfel de reper echivoc rămâne, de la prima până la ultima pagină a Cărții de la Metopolis, Bizanțul. Un Bizanț transtemporal, model al modelelor, al cărui spirit își face pretutindeni simțită prezența, prin irepresibila apetență a locuitorilor Provinciei de sud-est pentru fabulație și contrafacere. Metopolisul și orașul Mavrocordat se revendică, deopotrivă de la acest topos venerabil: 

"În Bizanț – observă un personaj – au fost două feluri de lucruri: Care erau și Care nu erau. Sau, fiecare lucru putea avea două fețe, dacă nu mai multe. Bizanțul, deși se numea Imperiul Roman de Răsărit și se socotea latin, de la un timp avea mai mult greci în fruntea lui. Iar poeziile se scriau mai ales în grecește. Dar Metopolis-ul nu există nicăieri pe harta vechiului Bizanț. În nici unul din locurile mai apropiate sau mai îndepărtate ale Pontului Euxin. Adică: nici printre orașele care puteau fi văzute, nici printre cele care se ascundeau, nevăzute lumii."

 Nici vizibil, nici invizibil, orașul metopelor roșii reușește așadar să sfideze orice frontieră, nu doar pe orizontala spațiului, ci și pe verticala timpului, până-ntr-acolo încât un trecut fictiv ajunge să ia locul altuia, despre care, vorba lui Borges, nu putem ști nimic cu certitudine, nici măcar dacă e fals ori nu.