OPTm
nr.crt.

M-am întrebat de multe ori dacă a fost noroc sau ghinion curat să-l întâlnesc tocmai într-o bodegă mizerabilă din gara orașului S. Nu vreau să numesc acel loc, pentru că mi-a spus că vine destul de des pe acolo atunci când are nevoie de puțină liniște și că nu-i plac oamenii superficiali și gălăgioși, a repetat-o de câteva ori în cele trei ore, sau atâtea cred că au fost, dacă mă uit pe biletul de tren, pe care încă îl păstrez.

Habar n-am de ce mi-a făcut semn să mă așez la masa lui, l-am zărit de când am intrat pe ușă, chiar dinainte de a simți mirosurile de urină, jeg și haine nespălate, dar eram într-un moment al vieții mele în care nu-mi prea păsa de asta. Tânjeam după oameni, după mizeria lor, dacă pot spune asta, voiam să mă zbat cu ei în aceeași mocirlă ca într-un uriaș cazan cu lături, să ajung pe muchia prăpastiei și să fac pași în gol și de acolo, când voi fi conștientizat că nu mai am nimic de pierdut, să mă fi avântat spre soare ca o săgeată.

https://www.youtube.com/watch?v=VwCpz0ZON3E

M-a întrebat dacă vreau să-i fac cinste cu o bere și a pus între noi un pachet de țigări mototolite, era o marcă necunoscută, scrisă cu litere chirilice. Am ciocnit halbele murdare, iar el a început direct, ca orice veteran al cârciumilor: de unde sunt, unde mă duc. M-am apucat să-i povestesc că nu mă așteaptă nimeni nicăieri, că dacă am ceva de omorât e timpul liber, că bani nu prea mai am. Ceva îmi spune că n-a fost surprins, a scos o monedă din buzunar, a aruncat-o în sus și, cât ea s-a învârtit în aer, a comandat alt rând de băutură.

— Eu sunt Dracula, mi-a zis, la fel de calm, de parcă l-aș fi întrebat cât e ceasul.

În primele secunde am vrut să râd, în următoarele am simțit cum se strecoară în sufletul meu un sâmbure de îndoială, mai ales când i-am simțit privirea sfredelindu-mi mintea, apoi mi-am spus că nu-i imposibil, iar în final am vrut să țip. N-am făcut-o, n-aveam mare lucru de pierdut, iar el deja aflase asta. Am câștigat câteva secunde de răgaz când un tip rupt de beat i-a cerut un foc. Tovarășul meu s-a pipăit prin buzunare, a oftat înjurând printre dinți și a pocnit din degete. N-avea nevoie de brichetă pentru o flacără. Mai mult chiar, i-a dat bețivanului o monedă, să-și ia de băut cât vrea.

După a doua bere, am devenit alt om, unul din cale afară de curios, iar el părea bucuros că are cui să-i spună poveștile. Eram destul de umblat ca să știu că singuraticii din cârciumi abia așteaptă pe cineva să-i asculte, că cel mai bun psiholog e cel văzut din spatele unui pahar plin, mai ales dacă-i un străin pe care știi că n-o să-l mai vezi niciodată. Și timpul stătea în loc când el îmi povestea cum străbătuse deșerturile africane în urmă cu multe sute de ani în căutarea capcânilor, sciapozilor și blemilor despre care aiurase un călugăr bătrân, cum, de plictiseală, luptase în mai toate războaiele lumii vechi, în toate taberele posibile, cum escaladase munți și cutreierase oceanele, cum îl căutase pe Diavol să încheie un pact, pentru a-și găsi liniștea.

A făcut o pauză, și-a trecut mâna prin păr, și atunci i-am observat tatuajele, iar ele spuneau povești. Mi s-a părut că în spatele ochilor de gheață își fac de cap uragane cărora un om nu le-ar putea rezista și atunci el a întors privirea, întâi spre piciorul scaunului unde sprijinise rucsacul plimbat prin lume, toată avuția lui, apoi a jucat pe degete o monedă, pierdut în contemplarea efigiei de pe micul disc de argint.

— Unde rămăsesem? Mai bem o bere, da?

A văzut că eram stânjenit, încercam să-mi dau seama ce mai am în portofel, cât mai e până la ziua de salariu, însă mi-a făcut semn să stau liniștit. Încă o monedă stranie a trecut din mâna sa în cea a barmanului, fără ca acesta să schițeze vreun gest de uimire.

— Sunt universali banii ăștia, a rânjit Dracula. Merg oriunde, au fix ce valoare le dai tu. Doar că nu poți să-i cheltui decât unul câte unul, blestemații. Și se întorc... Văd că ești curios, ia zi-mi...

L-am întrebat dacă-l omoară argintul și dacă-l sperie crucea sau apa sfințită și a râs amar. Mi-a spus că banii ăia ar trebui să-l ardă, însă n-o fac, mi-a arătat crucea de la gât, primită acum o mie de ani de la un episcop din Kyrenia ca semn de mulțumire pentru ajutorul împotriva arabilor, toate-s clișee americane.

Am comandat o Coca-Cola, iar el a strâmbat din nas, ba chiar am văzut o sclipire de furie în ochii lui. Mi-a citit gândurile, a oftat lung și mi-a spus că tocmai se întorsese din America, n-o mai văzuse de vreo două sute de ani, dar nu i-a plăcut nimic de acolo, chiar a făcut vreo două glume despre Bloody Mary și fast-food, apoi a scos din rucsac un săculeț cu monede, l-a golit și a numărat conținutul. Șaisprezece, aproape jumate, a rostit aproape ca pentru el. A pus pe masă un morman de brățări, scoici, inele de metale scumpe sau tinichele și alte prostioare făcute de mână, și, ca un bătrân veteran de război, a început să-mi spună povestea fiecăreia. Nu l-am întrerupt până n-a terminat, deși numele posesorilor nu însemnau nimic pentru mine. M-aș fi așteptat să aud de Mina, Vlad Țepeș, Van Helsing, că doar văzusem și eu filme, nu eram chiar neștiutor.

— I have crossed oceans of time to find you, s-a hlizit el, Stoker era un idiot. A auzit două-trei povești de la evreul ăla, Vambery, și a dat lovitura cu niște fantasmagorii. Nimic nu-i adevărat. Fake news, cum ziceți azi. Mai bei o bere, da?

A numărat iar monedele, șaptesprezece erau. Dracula a dat din cap a resemnare, a făcut semn barmanului și din grămada de suveniruri a ales o panglică albastră, a plimbat-o printre degete, murmurând ceva.

— N-o chema Mina și n-a fost cum a scris irlandezul ăla, asta-i o poveste pentru data viitoare. Îmi placi, pari un tip de ispravă, mi-amintești de un flăcău pe care l-am cunoscut demult pe țărmul Mării Egee. Era cioban, nu știa carte, dar visa că sunt oameni pe stele și că abia așteptau să-i întâlnească pe cei de pe Pământ. Am râs de el și l-am avertizat să nu mai vorbească despre asta, alții l-ar fi ars pe rug. Acum văd că are dreptate și mă bucură. Nu mai am unde să merg, am obosit să trec prin aceleași locuri și să nu mai înțeleg nimic din ele.

A făcut o pauză, a sorbit berea cu pofta celui care străbate deșertul, a pus cu grijă toate mărunțișurile în rucsac, mai puțin sfoara albastră și punga cu monede. Le-a numărat iar, așezându-le pe masă. Nouăsprezece, a oftat.

— Îți place Luna? Nu mai e mult până când oamenii vor putea călători până la ea. Am de gând s-o străbat la pas, cum am făcut cu Pământul. N-o să am bere, dar nici n-o să-i duc dorul, o să mă uit de acolo la voi și o să încerc să-mi dau seama unde i-am cunoscut pe oamenii ăștia. Ah, uite, ce părere ai?

A cotrobăit prin rucsac și mi-a pus în față un vraf de fragmente decupate din ziare, unele îngălbenite de vreme, altele murdare, multe cu semne chirilice sau chinezești. Cele în engleză conțineau dezbateri și articole despre posibilitatea vieții pe Marte.

— Vreau să ajung pe Marte, să-i cunosc pe cei de acolo, poate mai scap de câteva monede. Mai departe, cine știe, după ce voi fi străbătut și planeta aia, poate localnicii o să mă ajute să trec la alta, și-așa mai departe. Dracula, exploratorul lumilor. Dracula stabilește contacte cu alte civilizații. Dracula și extratereștrii. Bune titluri de ziare, așa-i? Sau de filme, că tot sunt un subiect la modă, nu? Și-apoi când scap de toți banii ăștia, va fi liniște. Tot nouăsprezece sunt...

A văzut că m-am uitat la ceas, mi-a spus că trenul întârzie, ca de obicei, și m-a rugat să-i fac o favoare, iar când a văzut că sunt sceptic, mi-a pus o monedă în mână și mi-a strâns pumnul până când unghiile mi-au intrat în carne. S-a ridicat și a plecat, iar eu l-am petrecut cu privirea până când a ieșit, și mai departe, l-am văzut cum se topește în noapte.

Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă, nu-mi amintesc nimic de pe drum, de obicei stăteam cu capul lipit de geam și-mi plăcea să văd cum copacii, stâlpii de curent, gardurile, casele, oamenii și visurile lor rămân în urmă, dar de data asta nu-mi amintesc nimic. Moneda aceea mi-a spus povestea ei, erau în total treizeci, prețul trădării unui om. Când trădătorul și-a pus ștreangul de gât, cineva a avut de ales între a-l salva sau a lua banii, fără să știe că acele monede au fost sortite să rămână mereu împreună, iar cel care le are să nu-și poată găsi liniștea și sfârșitul.

Îmi place acea monedă, cumpăr cu ea tot ce vreau, știu că se întoarce la mine. Dracula trebuie să se fi bucurat când a văzut că are cu una mai puțin și că eu nu l-am dezamăgit. Tot acel argint mi-a spus și alte povești, dar mi-a atras atenția că toți banii mint. Evident, nu plec urechea la tot ce-mi spune. Nici n-am timp, am atâtea de văzut prin lume, întotdeauna mi-am dorit s-o străbat la picior, să cunosc oameni și să văd locuri. Iată că mi s-a îndeplinit dorința.

Am văzut la televizor că un magnat american pregătește călătorii spre Lună pentru milionari. Sunt convins că Dracula a urmărit știrea și se pregătește de o excursie cu rucsacul în spate. Mi-l voi imagina stând pe o bucată de rocă, scoțând mărunțișurile lui din rucsac, amintindu-și de oamenii care i le-au oferit, deșertând punguța cu bani și numărând monedele, sperând să nu se înmulțească. O să beau ceva în cinstea lui, poate peste ani o să mă întorc la cârciuma din gara orașului S. și o să spun cuiva povești din călătoriile mele. Poate, într-o zi, peste secole, după ce va fi înstrăinat definitiv ultimul argint, Dracula se va întoarce pentru ultima oară în acele locuri, lângă cea care i-a oferit panglica albastră, dar nu-i cazul să devin sentimental acum, mi-e o foame de lup și unde naiba găsesc eu acum o halcă de carne în sânge în locul ăsta uitat de Dumnezeu?