MACANACHE (Constantin-Bogdan Dinescu) s-a născut în anul 1988 la București, mai precis în cartierul Titan, de unde a "migrat" mai apoi, alături de familie, în Berceni. A cunoscut succesul în 2015, când lansa videoclipul piesei Ăsta sunt eu. De atunci, a semnat nouă albume și numeroase alte colaborări cu colegi de brealsă, dar și cu Delia, cu care cântă melodia Rămâi cu bine (2017). Un "personaj" autentic al vremurilor noastre, caracterizat de simplitate și pasiunea pentru rap, Macanache pare să înțeleagă cel mai bine esența culturii hip-hop și reușește să reînvie în piesele sale rapul vechi, așa cum era el în Bronxul anilor ’70, la petrecerile stradale organizate de Afrika Bambaataa și DJ Kool Herc, unde lumea se aduna pentru a dansa, a socializa și a se relaxa.În luna februarie a acestui an a lansat albumul 2 Hard 2 Bite, al nouălea material discografic al său, care poate fi procurat din mai toate magazinele on-line de muzică importante, atât în format digital, cât și fizic.

M-am întâlnit cu Macanache la un Cuba Libre și am discutat despre rap, poezie, postmodernism și cultura hip-hop într-o atmosferă relaxată, la umbra copacilor unei terase de pe Calea Victoriei.

G.P.: Ești un exponent important al comedy rapului autohton, fără a te rezuma, desigur, la acest subgen, iar muzica ta pare să se încadreze perfect în postmodernism. Putem întâlni în versurile tale umor negru, pastișă, parodie, intertextualitate, oralitate și jocuri de cuvinte, ca să enumăr doar câteva trăsături ale acestui curent. Care sunt influențele care ți-au modelat discursul artistic?

M.: În primul rând alți artiști rap; de la noi, foarte mare influență asupra mea a avut Vexxatu [alias] Norzeatic, a mai fost și niște Caragiale. Rapperii jamaicani-americani din State, cum ar fi Biggie, Busta, ăștia un pic mai ciudați, care vin cu încă ceva, par mai nebuni, mai diferiți [...]. Și, în principiu, teatru și rap, între comedie și muzică stradală – teatru în sensul de limbaj, de ironie; comic de limbaj și de situație.

G.P.: O caracteristică interesantă a versurilor tale este utilizarea, în mod asumat, a unui limbaj agramat. Ce stă la baza acestei alegeri: strict dorința de a crea un efect comic sau nevoia să te identifici cu mediul străzii și să rămâi fidel începuturilor tale?

M.: E și intenționat și, câteodată, neintenționat. Aș vrea prin ce cânt eu în era asta, [...] să rezonez cu vremurile. iPhone-ul e la modă acum, dacă eu cânt despre ce a fost la modă acum 50 ani sau 100 de ani, nu prea rezonează cu istoricii, nu mai e acea acuratețe: așa se vorbea în vremurile alea. E și la caterincă și nu, pentru că asta e vorbirea pe stradă. Așa se vorbește în București, în genereal, și adopți limbajul ăsta ca să te înțeleagă ascultătorul. Cine mă ascultă pe mine? Foarte rar intelectualii, mă ascultă parcangiii, oamenii din lumea în care mă învârt și îmi fac treaba.

G.P.: Rapperii încearcă să repovestească istoria înaintașilor lor, folosind mijloace moderne, îmbunătățite (la nivel de tehnică muzicală, evoluție a instrumentațiilor, tehnică vocală, versuri ș.a.m.d.), cu scopul declarat de a menține o continuitate în hip-hop. Tu reușești să îmbini clasicul și noul în muzica ta, însă în ce parte înclină mai greu balanța? Ce artiști te-au influențat și cum îți alegi sursele instrumentale?

M.: Ai alte mijloace acum, de-a înregistra, de-a face beat-uri, studiouri peste tot, ai scule de scule, dar cu toată tehnologia asta, tot la rădăcini te întorci. Tot trebuie să ai un kick bun, un snare bun, o melodie frumoasă. [...] Iei din versurile lor [n.a. ale artiștilor rap mai vechi] și le modifici un pic, se poartă, ca o mini-parodie, te "smecherești" – uite, știe și istorie! [...] Pe lângă lirică, livrare și atitudine, e importantă istoria. Și Method Man lua versuri de la Michael Jackson, câte o rimă: n-are limite chestia asta, iei citate și idei de la alții, si mai vechi, și din alte sfere și le adaugi în poezia ta ca să aibă un efect, să te exprimi mai personal. La capitolul instrumentație, cum au luat Prodigy Smack My Bitch Up de la Ultramagnetic MCs, așa am luat eu de la ei de pe piesa Breathe. [...] La început (n.a. anii ’90) nu era o problemă, [artiștii români] luau chiar beaturi întregi și cântau pe ele. Dar au început să apară casele de discuri, au văzut profit și acum sunt o grămadă de avocați, care dacă iei o firmitură din piesa cuiva [...], iar mulți iau și din piese arhicunoscute, ai căror autori sunt încă în viață sau familiile lor, atunci clar ai probleme.

G.P.: Poate fi rapul considerat o specie a genului liric, având în vedere că are prozodie, teme și motive proprii?

M.: Clar e liric. Nu e chiar ca poezia, dar e pe-aproape.

G.P.: Totuși, avem strofa clasică de 16 versuri.

M.: Eu niciodată nu număr câte versuri scriu, scriu 15 jumate, 17, 18, 20, 30, 50. Câteodată mai fac și clasicul de 16 versuri, dar scriu până îmi termin ideea, adică pot să scriu în 5 versuri [...] să nu fie nici robotic și monoton. Când simt că mi-am terminat ideea și am zis ce aveam de zis, cam aia e. [...] Cu temele e puțin mai greu, la început aveai ego rapul: "sunt șmecher și cel mai bun, rima mea e cea mai lungă...", cam ăla e rapul la bază, dar a evoluat, au zis, hai să cântăm și despre diferite teme, subiecte.[...] Uneori mă întreb dacă e bine sau rău că unii reneagă rapul. Îmi pare bine pentru că se poate bucura de el un număr limitat de oameni, pe de altă parte, îmi pare rău că unii sunt proști și se trezesc pe la 80 de ani că dau play la o piesă rap și spun "mamă, ce-am ratat!".

G.P.: Referitor la teme, poți să dai o definiție mai lejeră, simplă, cititorilor neavizați, pentru conscious rap și cei care practică acest subgen?

M.: Acei oameni care încearcă să îi lumineze pe ceilalți. [În conscious rap] vorbești despre chestii adevărate, neajunsuri, toate problemele sociale [...] Le deschizi ochii: "da, mă, e bine, e frumos, dar bogatu’ tot bogat e și săracu’ tot sărac". Eu o văd ca pe o oportunitate să distrez lumea [...] și dacă pot, să dau și o mini-învățătură, să o strecor acolo: "ne distrăm, dar copiii ne mor de foame, ha ha ha". Râzi, e un lucru dur de zis, dar îl digeri mai ușor. Da, chiar mor copiii de foame, uite dansez cu tipa asta și mă duc acasă și le iau pâine [...] Sunt artiști care o zic verde-n față, sunt mai greu de digerat. Genul ăsta de piese îl asculți când ai momentele tale grele, când ești singur, abandonat de toți, plin de probleme și datorii; un om din ăsta îți poate deschide ochii, să vezi cu adevărat ce e important și să te motiveze să faci ceva.

G.P.: Creația ta este poezie? Te identifici cu statutul de "poet contemporan"?

M.: E un fel de poezie. Încercăm să facem cam același lucru, să surprindem anumite subiecte și stări, și folosim tehnici luate din poezie, dar cântăm versurile pe un instrumental sau a cappélla. Să zicem că sunt un fel de poet, folosesc tehnici specifice poeziei în muzica mea, dar dacă ea ar fi prea poetică, nu știu câți ar asculta-o, așa că trebuie să o mai diluez – e poezie pentru publicul larg.

G.P.: Ai un poet preferat din poezia convențională?

M.: Eminescu – zice cam tot ce ai putea spune și mai mult. La fel ca el, încerc să acopăr toate subiectele, toate stările.

G.P.: Dar un rapper din România?

M.: N-aș putea să dau un nume. Sunt mai mulți de la care am anumite piese preferate, în care au avut "un moment de sclipire" pentru mine, ca ascultator [...] Care îmi stârnesc inspirația, că asta caut de fapt, o stare de bine care mă inspiră să creez.

G.P.: Albumul 2 Hard 2 Bite (2021) este unul experimental, la fel ca precedentele, însă mult mai cizelat, fapt care denotă evoluția ta de la Comedia (2016) sau Macadopere (2017) până astăzi. Totuși, piesele de pe acest album nu se bucură de un număr mare de vizualizări pe internet. Oare România nu este pregătită încă pentru un astfel de material care este, după părerea mea, înainte de vremea lui?

M.: Da, albumele mele sunt experimentale, dar știu dinainte ce rezultat vreau să obțin. Nu e ca și cum eu am făcut primul nebunia asta, de exemplu romgleza se folosește de la Connect-R și mulți alții dinaintea lui, am zis să combin asta cu niște instrumentale mai ciudate [...] ușor house, ușor garage, din trap, ceva clasic, le-am făcut câte un pic pentru fiecare. Am și piese în genul rapului clasic, cu "eu sunt șmecher", am piese R’n’B etc. [...] Am vrut cu 2 Hard 2 Bite să fac un album greu de plagiat ca sound, am vrut să fac "o ciudățenie".[...] Legat de vizualizări, nu te mai poți baza pe internet, totul e pe bani. Nu bagi bani, nu ai expunere, e atât de simplu: ai două, trei, cinci mii de euro să bagi în Google Ads, o să-ți apară piesa la recomandări pe Youtube și văd și alții. N-ai bani, te bucuri cu fanii pe care îi ai și nici ăia nu văd toți. Eu fac asta de cinci ani și unii m-au descoperit abia de două luni.

G.P.: Ce genuri și influențe ai vrea să abordezi pe viitor?

M.: Aș vrea să fac un album de rock clasic în stil Elvis sau Beatles, un album de raggae-rap – New York raggae, instrumentalul să fie mai spre hip-hop, cu mici influențe raggae –, dar și ceva cu influențe swing, funk ș.a.m.d.

G.P.: Dacă îmi permiți o opinie personală, ți s-ar potrivi ca o mănușă rap metal-ul, mai ales dacă ne gândim la experiența cu The Putreds. Există vreo șansă să îl auzim pe Macanache făcând rap rock / rap metal în tradiția celor de la Run D.M.C., Public Enemy, Body Count sau Rage Against The Machine?

M.: Nu cred că am calitățile necesare să fac genul ăsta de muzică, dar o apreciez și mă bucur de ea. Se întâmplă să mai urlu pe scenă și să grăbim ritmul tobei, dar e altceva, îmi cunosc limitele. Poate ceva în direcția Rage Against The Machine sau Red Hot Chilli Peppers, ceva funk, m-aș vedea [cântând]. De asta nici n-am mers în direcția asta, băieții [The Putreds] sunt majoritatea metaliști, dar au făcut muzică mai soft datorită mie, pentru că n-am putut cânta ceva mai dur și ne-am întâlnit undeva la mijloc, am încercat un ska, ceva jazzy, mai ușor.

G.P.: Având în vedere "inflația" de MC și faptul că muzica hip-hop și-a pierdut din popularitate (n.a. pentru moment!), este rapul, după cum spun unele guri rele, pe moarte? Trebuie "resuscitat" sau nu?

M.: Ideea cu "Hip-Hop is Dead" e o chestie egoistă pe care o fac unii. Atunci când un curent are deja niște ani în spate, de exemplu cubismul [...], așa vine unul și zice "cubismul a murit".Nu, nu a murit, dar ăla a făcut un statement, marchează un moment, deci, într-un fel e egoist.

La început erau câteva trupe. Acum, trupe și MC, cred că sunt peste o mie. Problema e că lumea se concentrează pe cei mai populari reprezentanți ai unui gen, iar restul par că nu mai sunt. Dar ei există și sunt bine, iar rapul e mai bine ca niciodată.